Cerul proaspăt asfaltat, negru și umed, ascunde în noaptea aceasta gropile lăsate de norii de granit căzuți pe marginea drumului. Calc pe pietrele de râu crăpate de dorul albiei și număr pașii îndurerați lăsați în urmă de trecătorii puțini și tăcuți.
Merg cu ochii închiși, aproape dorm, un coșmar îmi stă în colțul gurii, un plămân face infart, oasele s-au balonat, genunchii mă dor până la călcâie dar nu mă pot opri. În aerul rece și întunecat stă suspendată pulberea coproliților măcinați de plictiseala digestiei leneșe, a unui balaur călcat de mașină și aruncat în șanț. Pe bordura înaltă cât zidul plângerii, o adolescentă și-a lăsat umbra să bocească, zugrăvită pe întuneric în postura deznădejdii.
“Să te faci bine!” îmi spune un om bolnav, când ajung pe peronul gării plin cu somnambuli. Nu răspund pentru că îi urăsc pe necunoscuții ce îmi vorbesc. În tren nu-mi găsesc locul printre călătorii care trăiesc în același vis ca și mine. Așa că mă retrag în ultimul vagon, unde singur și în întuneric fumez palmat ultima țigare.