pierdut copilărie, mă declar nul

miopia nu e o scuză dar e tot un fel de a închide ochii
atunci când sirenele te silesc să-ți astupi urechile
legându-te de catargul spaimelor
țipându-ți tăcerile pe la colțurile nopții

copilul știe că dacă închide ochii balaurii și vrăjitoarele
se topesc și se amestecă cu întunericul ce se ascunde sub pat
departe de mâinile pline de unghii înfipte-n carne
și de gâtuirea urletului ce-l adoarme

dar eu, eu cel ce s-a pierdut pe sine
eu de cine să mă apăr când nici măcar întunericul nu mai curge
dintr-o parte a fricii în cealaltă parte departe
acolo unde nici eu nu mă mai ajung

degetele scurtcircuitează devenirea
limba se înalță până-n ceruri descoperindu-și aripile
în timp ce negura coboară inexorabil
cariindu-mi temeliile

gol am intrat în viață și tot așa voi ieși...