Ploile de dimineață îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! pic, pic! Ieșea la geam și zâmbea și el, așa cum zâmbești unei amintiri decupată dintr-o fotografie.
Învățase să cânte asemeni ploii și o făcea deseori. Dar niciodată de față cu lumea de afară. Între nebunie și cumințenie o alegea, mai mereu, pe cea din urmă. Nu se îndura să lase sfințenia doar în seama îngerilor. Erau prea mulți îngeri căzuți.
Printre oameni, pășea întotdeauna în șoaptă. Își învelea tăcerea în alte tăceri așternând straturi de cuvinte nerostite între el și lume. Uneori, oamenii îi sfâșiau tăcerile cu un țipăt. Atunci își reclădea bucățile de liniște, așa cum își refac păianjenii pânzele rupte. Apoi, după ce mai bâjbâia puțin prin întunericul acelui țipăt străin, își aprindea lumina dinlăuntru. Cum fac orbii.
Locuia într-un adult cu trup de femeie. Îi colinda drumurile dintre creștet și tălpi, zăbovind mai mult în zona coastelor. Și mai mult în partea stângă... Rămânea o vreme acolo, zăbrelit de bună voie, pasăre întoarsă în colivia de unde își luase zborul.
„Tu cântă mai departe!” îi șoptea ploaia. Și ea pleca să-și poarte zâmbetele către alte ferestre.
Închis între gratiile coastelor, zâmbea și el, ca un cântec: pic, pic! pic, pic! Apoi își relua umbletul în lumea dintre creștet și tălpi: Ahasverus rătăcitor în veșnică peregrinare, plătind pentru vina de a nu fi purtat alte cruci.
Strânsese în lumea sa toate anotimpurile. Pe cărările de lângă tâmplă cădeau fulgi mari și albi ca lumina. Apoi urma locul acela colorat în primăveri unde se întâlnea cu Dumnezeu. Și puțin mai jos, locul cu fluturii verii. Iar când cobora potecile până la tălpi simțea cum îi foșnește toamna sub umblet.
„Aici poți să fii ce vrei tu!” își spunea, întrebându-se ce fusese când se bucurase ultima oară. Poate zbor... ori petală... sau poate înger... Și de fiecare dată îi părea rău că uitase ultimul vis.
Își amintea doar că rezonase mereu cu zâmbetele cântate ale ploii...
Și că numise asta dragoste.

Poți să auzi și tu cântecul unui zâmbet.
Trebuie doar să-ți prinzi cireșe la urechi chiar dacă ți-au plecat demult primăverile... să recunoști că-ți zâmbesc și ție îngerii dintr-un colț de cer și să nu consideri acest lucru ca fiind, cumva, demodat... să alergi în picioarele goale prin câmpurile de maci fără să te sperie somnul care va urma... și să știi că pământul pregătește mereu alte flori care încă dorm în sâmburii tăcuți...
Și să numești toate acestea dragoste.