prizonierat

nașterea m-a aruncat
într-o temniță de carne
și-am lăsat orice speranță
de-a scăpa, de evadare
carnea ochilor apasă
disipând lumina brută
transformând eternitatea
într-o noapte neîntreruptă

raiul nu-i decât lumina
care intră în celulă
celor ce își poartă carnea
fără a-i găsi vreo vină
iadul este noaptea-adâncă
zămislită în adâncuri
ce-ți apasă suferința
și strivește, ca o stâncă

dăruit să-mi port povara
prin deșertul de cenușă
eu speranță, carnea lanțul
adăstând lângă o ușă
purgatoriul este drumul
ce mă poartă pe pământ
căci sfârșitul e speranța
pentru un nou legământ

dependență

tot ce ai de făcut de-a lungul vieții
e să te încastrezi în zidul convențiilor
acceptând toate consecințele
de cele mai multe ori
tăcerea te-nsoțește privind condescendent
căderea, înveninarea sau simplul ascendent
redă-mi doar libertatea
si voi cădea oftând
sub cruda-i greutate
nu sunt decât cuvânt
diferența dintre sclavie și libertate
se reduce la aparență
și independență
redă-mi cârja dependenței
lasă-mi reazemul aproape
invaliditatea doare
dar nu-i ca urâta moarte
ce te-aruncă în uitare



eliberarea

degeaba-ți e lumina de nu te-înfrupți din ea
la fel degeaba noaptea de n-o poți răsfira
în van și libertatea când zidurile strâng
degeaba și răscoala când sângele e-n gând
Doamne cheia la celulă
e adânc zidită-n mine
mă dezbrac de carnea moartă
sufletul ofrandă-aduc
pregătind eternitatea
ou dorit în cuib de cuc
zborul nu-i zbor e plutire
într-o mare de lumină
muzica mă însoțește
cu iubirea ei deplină
oare rostu-mi pe pământ
e-împlinit sau rătăci-voi
între ziduri de uitare
ca o frunză moartă-n vânt