am terminat cu greu liceul electromecanic
la treapta întâi viața era să-mi tragă o țeapă
și să nu mai intru într-a doua
să învăț cum se sapă roua
cu diploma în buzunar am fost mulți ani
cel mai constrâns hoinar
ce n-avea bani nici de cafea
ce fete/ ce plimbări/ ce alea alea...
erau doar vise împachetate în dulăpior
m-am întrebat de multe ori
ce caut eu printre atâtea agregate
șuruburi și cuie netede sau striate
când mintea mea-i călare
când pe-un roib alb când pe unul verde
și când nimeni nu mă vede
dau cu mine de pereții care prind contur
de astre negre sau albastre
se zgâiesc la mine mirate
precum câinii așteptând luna albă la apus
ce viață plină de cucuie am dus
conice sau rotunde
îmi aminteau mereu că n-am loc niciunde
așa că m-am întors la viața mea de cuie
cu cap cârlig/ teșit sau înecat
așa mi-am învățat stările care au urmat
și poate dacă nu aș fi știut
cum se ține șurubelnița dreaptă
nici rănilor nu le-aș fi putut spune
cum să stea aliniate ca niște soldăței de plumb
nu, nu plumbul lui Bacovia
ci cel de-a lungul timpului adunat
de care-mi vorbea un doctor la un control de rutină
cică-s cariată de boli și plină de rugină
iar plumbul în cantitate mare devine toxic
și atrage după el și alte metale mai grele

ei și care ar fi Doamne marea greutate
cu o tijă de oțel în spate
sunt mai puternică decât puful de păpădie
pe care-l ții Tu la pălărie
am să mă strădui să-l țin în frâu
până voi înghiți toate cuiele repartizate
până inima se va da deoparte
să-i facă crucii Tale loc
dar până atunci Doamne
mai lasă-mi timp de-o poezie
pe care s-o scriu cu mândrie
liceului care să fiu dârză m-a învățat
chiar dacă cu greu l-am terminat