1.Sufletul oamenilor sensibili crește, umple toate golurile lăuntrice și se extinde în mediul înconjurător, până când atinge cerul, pe care-l populează cu monade sufletești, astfel că cerul devine o entitate însuflețită, vie.

2.Cuvintele duc în intrinsecitatea lor materie poetică elevată, cu potențial ridicat și rezistentă la ploile acide ale criticilor.

3.Corpul este supus căderii, antrenând odată cu el rădăcini existențiale rupte, până se izbește de bolgii, și urcării, în care încolțesc visele proiectate într-un viitor aflat întotdeauna sus.

4.Dacă viitorul se prefigurează întotdeauna sus, prezentul oscilează între sus și jos, iar trecutul se așterne numai jos.

5.Iubirea face ca unul să trăiască în celălalt, aglutinează sufletele unul de altul, dislocă structurile urii și inserează în ființă o dimensiune în plus, cea erotică.

6.Cuvintele țâșnite din gândirea colonizată de ipostazele dragostei, creează iubirii o aură pe care o percep doar îndrăgostiții.

7.Frământarea și îndoiala existențiale se coagulează în debusolare, sunt descrise de cuvintele, la care consoanele reverberează sinistru și amenințător, iar vocalele rezonează ascuțit și pătrunzător în liniștea falsă înconjurată de tumult, și care durează până când cuvintele se desfășoară în conversații.

8.Tot ce este în interstițiile iubirii conturează întunericul, care așteaptă clipa despărțirii pentru a se manifesta inducând ființei obnubilare și debusolare, iar ceea ce este în centrul ei coagulează lumina, inserând în iubire plenitudinea și pasiunea cu arome de extaz.

9.Dacă inimile goale sunt simple artefacte fără valoare, atunci inimile umplute până la refuz de plenitudine, extaz și erotic paroxistic, ar trebui să intre în rai.

10.Substanța iubirii, sublimată și transfigurată, intră în simbioză cu substanța lirică și esoterică a poeziei, amândouă pliate peste suflet, îi conferă acestuia superlativul de extra.