ești doar o gospodină care-ntinde vise la soare,
le așezi apoi în camară,
să doarmă cuminți, până la iarnă,
dintr-un un zâmbet sau o mângâiere,
faci provizii pentru mâine,
alegi zilnic bucuriile simple de neghină,
le gătești pentru demonii lui,
ești sarea-n bucatele cu care îi aștepți
să vină la masă,
să le-ndeplinești toate dorințele

ai în suflet un pat al lui procust
cu care îți tot măsori zilele,
speranțele, iubirile, visele,
aștepți să găsești partea care să le îmbine
mai mult ca perfect
cu morala celorlalți și conștiința ta
îți desenezi șablonul pe inimă,
și, ca totul să fie desăvârșit,
începi să tai, să tot tai,
până realizezi că ești afară din tine
iar tot ce-ți ramâne în urmă
e conturul unui sinucigaș,
care nu mai înțelege
cine i-a trasat limitele,
peste care nu trebuie să pășească,
dincolo de care e doar o umbră,
daca nu-și plătește nefericirile viitoare
cu fericirea de acum

și-atunci te-ntrebi, iar,
cine a hotărât
că ești doar o gospodină
condamnată să-ntindă vise la soare?