se întâmpla când ieșeam să văd soarele luminând la piața obor
dar vedeam numai oameni și mă topeam de fericire
oameni cu privirea rotunjită cu degetele crăpate
discutând prețul prunelor timpurii al cartofilor roșii sau daliilor de lângă gard
și dintre atâtea vorbe despre ploi sau secetă mă trezeam moartă-coaptă
cu buzele uscate lângă cișmeaua orășenească
întrebam mereu dacă apa e bună de băut ca să mă bucur
că îmi răspunde cineva de parcă pășeam spre castelul unui vrăjitor bun

la televizor se difuza mereu scena cu stan și bran și pianul pe scări
dacă era sfârșit de săptămână bunica aducea din grădină un castravete pricăjit
îl tăia subțire să vezi prin felii adăuga ceapă și oțet și trântea o păpară în unsoare
seara aprindeam lumânarea cu liniște mioritică fiindcă s-a luat lumina
nu știam atunci pentru cine se luase
ascultam radioul cu baterii mari cât palma de mea de copil
și parcă nu cădea nicio stea de pe cer

ieșeam din tinerețe cu un tren personal
îmi lăsasem părul lung și plecam în satul fără haltă cu cosițele împletite
spre mirarea celorlalți nu înțelegeam de ce li se părea că am părul prea bogat
așa spuneau toți dar eu țineam cu dinții de amintirea primelor biluțe cu elastic
din codițele mele de școlăriță săream din tren și mă întâlneam din nou
cu bătrânii cu desagi groși sau coasa ascuțită în spinare
șipotul cu troiță era același tot rece și curat

până când într-o zi ajutoare de peste țări pentru un sat sărac
au tras apa gălbuie la casele oamenilor printr-o țeavă subțire
bătrânii singuri au început să se miște tot mai încet
se tulburau precum apa apoi cădeau zăpezile din nou peste crucile înnegrite
iar luna de pe cer făcea fețe-fețe nebunește de iute

azi îmi amintesc de mustața lui salvador dali și aștept să îmi leșine și mie
ceasurile toate