Trecerea în neființă a poetului și graficianului Constantin Dracsin a lăsat în urma sa un gol imens în cultura românească și nu numai. Prezent prin expoziții personale în Botoșani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992); Iași (1988); București (1990); Essen - Germania (1991) ca și grafician, iar ca poet i-au apărut volumele: "Voce de flacără" (1979); "Poezii" (1981); "Singurătatea sângelui" (1984); "Lacul Septentrion" (1985); "Zborul" (1995); "Athosul de sub imaginații" (1995); "Ochi și omături cerului" (1997). Cu sprijinul Centrului Județean pentru Conservarea ș Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani, dar și a poetului Gellu Dorian care a depus un efort considerabil, au apărut postum volumele: Poezii și desene (Ed. Axa, Botoșani, 2001); Poezii (antume), (2002); Poezii (postume), (2003); Zilele mele de apoi (2011).

Laureat al premiului "Gulliver" 1998, Constantin Dracsin, a făcut din poezia sa un mod de viață. Lipsit de ajutorul brațelor, poetul se apleca ca într-o rugăciune peste coala albă unde așternea versuri ținându-și condeiul în dinți. Poezia lui Dracsin este ca "un vârtej" de durere și suferință.

Născut la 20 Iulie 1940 în satul Draxini, comuna Bălușeni, județul Botoșani cu numele real de Costache Gogoașă, împrumută numele satului său. Mândru că este fiu de țăran, nu-și trădează originea nici în poezia sa: "Mama țesea zi și noapte / până în ogoare / o durea pielea noastră / fragedă / și timpul îngropat / în suveici. / Descleșta firul ca o zeiță / mai întâi în patru, / pe urmă în opt / făcuse ursitoarele / să ne strige / când pâinea / trecea în copt. / Basmul nostru / seara îl auzeam / înspre sărbători, / mâncam sâmburi / de floare / până se acoperea pământul / de coji: / lumina părea de aur."

În poezia sa întâlnim atât tristețe: "Aripile-mi nu se pot / apropia, / dedesubtul lor trece / cărarea măturată / de fustele morții - / ea are asigurată integritatea, / ...Ca un iepure șchiop / zbor?" (Pe jumătate); umbre ale tragicului: "Anii nu i-am uitat - / ei mă vor pierde / cu M de la mut; / în straturi suprapuse / va crește pământul, / un os va striga: / Iată ce am rămas / din corabia mare". (Un fel de cununi), dar și un strop de fericire atunci când se află în mijlocul naturii: " Sărut natura fără nori / adevărul nobil este substratul patimii" (Zborul).

În versurile sale, poetul conștientizează ceea ce este iminent pentru orice ființă vie: moartea, pe care, având-o mereu în față, scria: "am să mai scriu până atunci, / am să mai înnod lini / să cadă în genunchi frumusețile din jur!" (De undeva, de sus).

Versurile sale sunt precum niște psalmi ale orgoliului travestit în umilință. Cu toate acestea, sensibilitatea poetică îi dă lui Constantin Dracsin statutul de titan al cuvântului care a luptat din toate puterile pentru un singur vers ducând în spatele său Atlasul unui suflet chinuit: "De frica prezenței / și de alte frici / n-am să țin un text / în mâini" (La pragul de sus).

Plecat dintre noi la 7 Ianuarie 1999, Constantin Dracsin ne lasă pe lângă opera sa, un exemplu de viață, dar mai ales de dragoste pentru artă care pentru el a fost de fapt "pofta ce-a poftit - lupta ce-a luptat"

Botoșani, 6 Ianuarie 2015