o ploaie de seară de mi se adâncea capul între umeri și nu aveam umbrelă
degetele trăgeau către pământ cu policele la nouăzeci de grade
oamenii erau mulți simțeam cum mi se zbat ochii în orbite
cum se cuibărește durerea în fosa iliacă

coborâsem din tramvai la bucur obor urcam pe scări rulante din pasaj
orașul clipocea lumini din ferestre renovate pietonii guralivi aruncau
vorbele în dreapta și în stânga peste cei fără prioritate peste cei singuri
ca un bici pe spinare unul spunea că unei femei îi trebuie formal
carte de muncă la angajare fiindcă e tra la la
așadar unii cântă în cor alții nu au ureche muzicală sau cântă în disonanță
prea înalt sau prea jos
la alt colț de stradă încă un bici pe spinare fiindcă o femeie practicantă spune
că un anume bărbat nu are alți prieteni în afara celor din biserică
deci omul acela o fi și el tot tra la la
altfel de ce surorile întru domnul îl bârfesc că e singur sau nesociabil
chiar dacă merge la biserică

(la colțul străzii mele au venit pompierii și echipa de dezcarcerare (deScarcerare, corect) au spart ușa unui vecin de bloc pe care nu îl cunosc dar probabil și el lipsește de la reprezentații și este tra la la după aceea au spus că nu fusese nimic grav că el avea doar încă o criză de depresie și de aceea nu răspunsese la sonerie câteva zile)

între timp am început să merg tot mai cocoșată dar nu m-am putut abține și am dat din nou de pomană fiindcă mie nu îmi dă nimeni și știu ce rău e să flămânzești fără vină cu carnetul de muncă în sertar
doar fiindcă nu cânți bine