Când eram copil îmi plăcea să merg cu ai mei la vie doar ca să culeg melci.
Viile de la Matca erau pe dealul acela pe care-l zăream din curte atunci când mă urcam pe prispă. Deal care avea o gură uriașă sub forma unei râpi roșcate, imense.
Când soarele era deasupra râpei, lutul roșu se înroșea și mai tare. Ori de câte ori treceam pe-acolo, culegeam flori nemuritoare(un fel de flori aspre, mov, care trăiau fără apă) și luam în mână un bulgăre de pământ sfărâmicios. Mirosea a reavăn.
,,Ãsta-i pământ bun de cărămizi, spunea tata,,
Între deal și șosea se construise un fel de sanț căptușit cu ciment, pentru ca apa ploilor să-și găsească vad. Dar nu-mi amintesc ca vreodată să fi văzut șanțurile acelea pline cu apă, deși ploi ca în Matca copilăriei mele numai în Florida am întâlnit.
Melcii, mari, mult mai mari decât aceia pe care îi vedeam pe cimentul casei uneori, se târau leneși și umezi, cu ochii ca două puncte în vârful coarnelor bourești, niciodată boierești, cum am aflat mai târziu, și eu, deși aveam un fel se sentiment de îîîhhh când îi atingeam, îi adunam, îi puneam într-o pungă și îi luam acasă.
,,Iar mânjești prispa de balele lor, îmi spunea maică-mea, care mă învățase să arunc o cană de apă după melc și să frec apoi cu o mătură ciobită urma cleioasă. Îi luam acasă, îi puneam pe prispă și le cântam până când se plictisea și pisica. Unii, ascultători, ieșeau din cochilie și îmi cercetau orbi buricele degetelor. Atingem cornițele fragile și ele se retrăgeau speriate, ca apoi sa răsară iar și iar.
Odată am fost curioasă să văd cum arată un melc fără casă. Și cu același sentiment de îîîhhh am luat o piatră și am lovit ușor cochilia unuia care nu mai răspundea la cântat.
N-am reușit mare lucru, am omorât doar din nou un melc deja mort. De foame, de plictiseală, nu știu... Poate chiar nu-i plăcea să-și scoată coarnele boierești la comanda unei puștoaice pistruiate și insistente.

În aceeași vie, peste câțiva ani, o întrebam pe mama: ,,Ai vorbit cu tata, mă lasă să plec la școală?,,
,,Mai e pân' la anu', lasă, vezi că ai lăsat un ciorchine la butucu' acela,,.
Eram prin gimnaziu, uram cu pasiune munca pământului, învățătoarea mea din clasa întâia murise subit la 42 de ani, timpul se scurgea ca un melc iar părinții mei considerau că școala ,,nu e bună de nimic,,.
***
Ieri, cineva pe un post de televiziune a citit o poezie de-a mea în care ,,vorbesc foarte ușor despre moarte, de parcă am mai murit de câteva ori,,
Reporterul a zâmbit și a remarcat că, ironic, spun ca nu ar trebui să ne temem de o noțiune și că mai bine ar fi să ne facem moartea aliat în toate experiențele noastre.
Am zâmbit și eu, cu un fel de amărăciune, amintindu-mi că de fapt a muri nu înseamnă numai a muri și că am murit o dată sau de două ori într-o fostă viață de melc fără cochilie.
Și, deși copilăria mea nu a avut morți foarte importanți în ea(dacă nu ar fi să luăm în considerare niște bunici nițel indiferenți), atunci când mă gândesc la moarte mă întorc, ciudat, extrem de ciudat, în copilărie.

Într-o copilărie în care, de altfel, nu m-aș întoarce prea des.