despre tine sunt multe lucruri de spus:
fumezi țigări de foi, asculți tango to evora când ești singur și trist,
dormi iepurește, întotdeauna pe partea dreaptă a patului (cea fără vise),
te trezești la miezul nopții să pozezi luna și orașul adormit,
apoi îți bei cafeaua la fereastră, ascultând cum cresc toate pietrele
de care te vei împiedica în curând,
la răsăritul soarelui îți împarți liniștea cu sălciile,
doar ele îți mai leagă lumea asta de cealaltă,
dar ție evident că nu-ți pasă, așa ești tu,
în fiecare zi te miri că te trezești și încă respiri,
te-ntrebi de ce nu te-au strâns pereții de gât cu albul lor,
deși ți-ai dorit asta atât de mult la culcare,
e doar o altă dimineață în care nici nu contează dacă ești viu,
oricum ai alungat deja din jurul tău tot ce te mai făcea uman, vulnerabil:
adică să simți și să-ți pese, pentru că atunci când ai iubit ultima oară
ai fost mult mai aproape de moarte decât de visul tău
și acum doar frica îți mai ghidează instinctele, alea câte ți-au mai rămas,
continui să îți depeni ghemul la fel în fiecare zi, în același șablon
cu termene limită, mizerii și deziluzii, toate suprapuse peste visele tale,
spre seară ți-ai dori să lași totul baltă și să dispari în lumea
unde casa cu cerdac și grădină de flori te așteaptă...
dar nu faci nimic pentru a putea evada, mecanic îți repeți că orice efort e inutil,
nu mai poți păși dincolo... și atunci alegi să taci
infinit mai periculos și mai distrugător decât katrina

despre mine nu sunt multe de spus: sunt simplă,
când dorm, caut mereu nordul, ca o busolă,
până ajung de-a latul patului, cu pumnii mici încleștați pe sub pernă,
sunt matinală, fiecare dimineața își are propriul ei ritual în care mă scufund,
îmi beau cafeau doar cu lapte și două plicuri de zahăr,
nu măsor timpul, timpul se măsoară cu mine și pierd mereu,
cobor scările în fugă zâmbind unei zile despre care încă nu știu nimic,
uneori merg cu capul în nori, mă lovesc de oameni fredonând-o pe adele:
"I dare you to let me be your, your one and only,
promise I'm worth it, to hold in your arms”
voluntar împart pe stradă vise „for free” celor mai nefericiți ca mine,
mă risipesc bucuroasă într-o mie de lucruri, toate pentru ceilalți,
vopsesc strălucitor cenușiul zilelor și mă cred un picasso în perioada albastră,
astfel lumea mea devine perfectă, fără teama de bătrânețe, de sărăcie sau moarte

îmi repet că e o utopie să crezi că există zile mai bune sau zile mai rele,
orice zi e foarte frumoasă dacă te face să te simți viu în lumea ta,
liberul arbitru e de partea mea și pot să aleg, mai am o șansă
și-atunci aleg să fiu vie cât mai mult timp posibil,
îmi fac curaj și îndrăznesc să sfidez soarta, să fac salturi în timp,
în alte lumi în care să fim avatari și să ne găsim în sfârșit, doar acolo
ne gustăm unul pe celălalt până aproape de uitare de sine și moarte,
facem schimb de suflete, de inimi, de adn, de amintiri,
ne încărcăm reciproc energetic și-apoi ne despărțim iar,
revenind de unde am plecat

la întoarcere nimic nu mai e la fel de ușor și de simplu,
acum văd cu ochii tăi, vorbesc limba ta, sunt plină de tine și de mirosul tău,
o iederă otrăvitoare mă năpădește când nu mai recunosc pe nimeni,
mă-ntreb daca nu cumva am ajuns altundeva,
pentru că asta nu e lumea mea, e ciudat de cenușie și nu o mai înțeleg,
deși poate nu oamenii din jurul meu, ci doar eu m-am schimbat,
întreb disperată oglinda magică pe care o am de la tine:
,,oglindă – oglinjoară, care din vieți e cea mai amară??”,
rânjind, ea îmi arată o realitate pe care trebuie să o accept,
îmi arată umbra celei care sunt, în luptă cu proiecția celei care aș vrea să fiu,
îmi arată cum îmi consum viața într-un număr limitat de metri pătrați,
strict măsurabili și absolut determinabili în spațiu și timp,
te văd pe tine în partea ta de realitate,
cum pendulezi atât de singur și trist între fiecare zi și noapte,
cum îmi desenezi oriunde, sperând că am să văd cândva:
“mă gândesc la tine în multe feluri, foarte des”
și-atunci strig disperată-n oglindă, sperând că și tu ai să-i auzi ecoul cândva:
“iubire, I see you now! I see you! ”