Așa trebuie să fie.

Acest loc la marginea unei șosele circulate intens, dimineața devreme, miros de iasomie, amorțeala corpului trezit din somn lăsându-se molatec pe scaunul mașinii. Așteptare. Pasiune sedată.
Ca o bicicletă scăpată la vale, inima
să nu bată, cînd mintea, creatoare de cercuri, asociază.
Nimic să nu poată interveni.
Nu acceptarea vecinătății câtorva babe strident parfumate, rujate, vorbind despre subiecte la care tu nu ai acces. Nu bătrânul care-și ajută soția să coboare trotuarul, netezindu-i parcă anii lăsați prin cutele hainelor.
Le știu mirosul, răsuflarea, ah! ce deprimare și ce căldură! Atâția bătrâni! Ai crede că aici e un rai unde vin pentru a fugi de moarte.
Cred că așa o să fie mereu.
O să mă așez pe o bancă la marginea mării și o să mă întreb de ce nu am mai făcut asta de atât de mult timp. O să privesc o barcă îndepărtându-se, o să ascult valurile și o să-mi spun că nici somnul cel mai adânc la care râvnesc, nu ar reuși să înlocuiască calmul în care ființa se abandonează acelui spațiu gol, vast și hipnotic.
N-o să mai simt nici măcar nevoia să ajung acasă.
Doar melancolie umbrind conștiința ca o ceață, dorința de a atinge inaccesibilul, golul lăsat de cineva sau ceva, așteptarea unui timp pierdut sau încă nedevenit
nu contează...

O să simt cum ceva din mine, invizibil și totuși atât de prezent, alunecă odată cu valurile, cu vîntul, într-o direcție lipsită de finalitate. Și n-o să-mi mai pese.

Trebuie să uităm.