„Consiliul Județean Brașov și Muzeul Județean de Istorie Brașov în parteneriat cu Consiliul Județean Ialomița și Muzeul Județean Ialomița vă invită, vineri, 14 februarie 2014, ora 12:00, la Casa Sfatului Brașov, la vernisajul expoziției CAMPIILE VERTICALE. MONUMENTE ISTORICE ȘI ARHEOLOGICE IALOMIÞENE. Monumentele istorice și siturile arheologice: Piscul Crăsani, Orașul de Floci, Popina Bordușani, necropola tumulară de la Stelnica, Crucea de piatră de la Chirana, Mănăstirea Balaciu-Piteșteanu vor fi dezvăluite publicului nu doar din perspectiva arheologului care adună informații din orice urmă materială, ci a artistului, din lucrările căruia se reflectă emoția întâlnirii cu mărturii din trecutul ialomițenilor.
Născut în Câmpia Bărăganului, proiectul cultural ,,Câmpiile verticale. Monumente istorice și arheologice ialomițene” se înscrie în programul demarat odată cu lansarea în 2008 la Muzeul Municipiului București a cărții ,,Câmpiile verticale” de Valeriu Stoica.
A continuat vreme de 6 ediții la Centrul Cultural UNESCO ,,Ionel Perlea” din Slobozia, la Galeriile de Artă ale Municipiului București, la Palatul Șuțu din București, la Galeriile de Artă L’Espace Contemporain din Montreal-Canada, la Muzeul Județean Ialomița, iar acum la Muzeul Județean de Istorie Brașov.
Proiectul reunește valori ale spiritualității ialomițene, creștine, istorice, plastice, muzicale, literare, arheologice și se înscrie în proiectul cultural al Consiliului Județean Ialomița: ,,IALOMIÞA DINTOTDEAUNA PENTRU TOTDEAUNA”.
Acest proiect expozițional este coordonat de artiștii plastici Valeriu Stoica, Melania Florescu, Ana Maria Vasilescu și asistent de proiect dr. arhg. Florin Vlad. Din acest proiect mai fac parte: Carmen Smutneac, Tania Moroianu, Ștefania Pop, Nicolae Nestor, Maria Iacob, Elena Constantin.
În cadrul vernisajului va avea loc un recital de versuri aparținând poeților din Zodia Helis: Gheorghe Dobre, Florentina-Loredana Dalian, Florin Ciocea, Valeriu Stoica, Dan Elias, Ilie Comăniță (Ilie Cioacă).
Doamna Ioana Marin, interpreta de muzică populară va susține un recital de muzică tradițională ialomițeană. În cadrul acestui eveniment cultural de excepție, scriitoarea Lucia Ovezea va lansa romanul ,,La braț cu ursul”.
Deschiderea proiectului cultural va fi făcută de gazda evenimentului, dr. Radu Ștefănescu, director al Muzeului Județean de Istorie Brașov.”
Mai sus, am preluat comunicatul de presă dat de Muzeul Județean Ialomița, comunicat care descrie complet evenimentul cultural ce a avut loc vineri, 14 februarie 2014, la Muzeul Județean de Istorie Brașov. Cu mici excepții, cum ar fi absența, bine motivată, a poetului Dan Elias. Nu ne vom rezuma la informația specifică stilului gazetăresc, dar vom încerca să nu o reluăm/ repetăm în cadrul acestui articol care se vrea mai mult un text de impresii personale în urma evenimentului.
Călătorim cu mașina lui Florin Ciocea, numit în continuare Florin C (distincție necesară, întrucât, pe parcursul textului, vor mai apărea doi… florini). A călători cu mașina lui Florin este echivalent cu a face alpinism fără dotările necesare. Îți trebuie mult curaj, e nevoie să ții ochii bine închiși, urechile astupate și să-ți faci cruce cât mai des posibil. Deși bătut la cap cu două săptămâni înainte, de Gică, Florin a reușit (o izbândă deloc dificilă în cazul lui) să plece cu roțile neechilibrate, un far chior și cine știe câte altele nedescoperite. Mă întreb dacă a trăi la limita siguranței personale (că, atunci când vine vorba de siguranța celor din jur, asta deja devine inconștiență, ca să mă exprim elegant) este o lecție care se învață la școala de marină sau ține pur și simplu de gustul fiecăruia în ce privește modul de existență. Las întrebarea fără răspuns. Nu e important. Pe cât nu te poți baza pe el la drum, pe atât îți poți pune toată nădejdea când vine vorba de mâncare și băutură. Lângă Florin, nimeni, niciodată nu moare de foame sau de sete. Poate doar de infarct sau atac cerebral… În timp ce omul s-ar zbate între viață și moarte, mi-l imaginez pe Florin ținându-i lecții despre cum ar fi trebuit să procedeze ca să nu ajungă până acolo. Glumesc! L-am văzut sărind în ajutorul unui prieten comun foarte „leșinat”.
Suntem întâmpinați cu multă căldură la pensiunea „Memo” din Brașov, un loc elegant și liniștit. Ne așteaptă un reprezentant al Muzeului brașovean și „ai noștri”: Florin V (Vlad), Ioana, Nestor, Valeriu și „fetele” lui, cum își numește pictorițele (Ami sau Ana-Maria, Maria, Tania, Elena; Melania avea să sosească a doua zi) care deja aranjaseră expoziția. De data aceasta, ne cunoaștem mai bine, petrecând o seară frumoasă împreună, din care, bineînțeles, nu au lipsit muzica și poezia. După ciondănelile de rigoare (păi nu se poate să fie totul perfect!), stabilim programul pentru a doua zi. În sfârșit, după ce deja ne-am consolat cu niște floricele (de porumb; nu ne-am apucat încă de păscut), apare și Florin C de la Bastion, cu nelipsitele sale ceaune și crătiți. Gata cu poezia!
A doua zi, înainte de ora stabilită pentru începerea evenimentului, ne prezentăm la Muzeu. Am mers pe jos, eram în plină primăvară. Am fost prezentați domnului director, dr. Radu Ștefănescu. În ținuta sa elegantă, mi-a părut un domn al altor timpuri, coborât parcă din paginile „Crailor de curtea veche” ai lui Mateiu Caragiale. O instituție impune respect inclusiv prin conducătorul ei. Când l-am văzut pe domnul doctor Ștefănescu, nu am avut niciun dubiu că evenimentul se va petrece într-o atmosferă elegantă și sobră, așa cum s-a și întâmplat, spre încântarea noastră, a tuturor. Să-i lăsăm pe alții să vorbească despre reușita expoziției, despre cât de frumos au sunat melodiile Ioanei sau versurile poeților din Zodia Helis. Personal, mi-au plăcut în mod deosebit, deși le mai văzusem/ auzisem. Atât picturile, parcă le-am văzut într-o altă lumină, și mai frumoase și mai reprezentative, cât și cântecele populare ialomițene (acustica mi s-a părut excelentă! Și, vorba lui Dobre, adresându-se Ioanei: „Doamnă, vă ascult de multă vreme, dar de fiecare dată se zbârlește părul pe mine.”) și versurile celor trei crai … de la răsărit (păi, nu de acolo veneam?): Gheorghe Dobre, Florin C și Ilie Comănița. Înainte de spectacolul propriu-zis, au fost discursurile, scurte și la obiect, ale celor doi directori de muzee: dr. Florin Vlad și dr. Radu Ștefănescu, precum și salutul președintelui CJ Ialomița pentru brașoveni, transmis de Ilie Comănița (Cioacă).
Puțin buclucașă a fost lansarea cărții Luciei Ovezea – „La braț cu ursul” – începută după terminarea momentului și împrăștierea publicului, din motive de trenuri întârziate. Așadar, până la urmă, tot mai bine-i cu mașina lui Florin!
Nu știm cine-i ursul, dar mie mi-a povestit Valeriu cum era să se „împrietenească” el cu un urs, pe cărările unei păduri din preajma unei mănăstiri. Valeriu spune că n-a aplicat tactica pe care am învățat-o încă din școală: dacă vezi ursul, să te prefaci mort și să-ți ții respirația, ca să nu te mănânce. Argumentul său e unul cât se poate de logic: „Dacă ursul nu știa că nu trebuie să mă mănânce când mă prefac mort?”. Așa că a ales fuga. Oricâtă imaginație aș avea (și am!), nu mi-l pot imagina pe Valeriu fugind. Sau poate doar și-a închipuit că fuge. Pesemne s-a înduioșat și ursul când l-a văzut și a hotărât să-l lase în pace. Ori poate era un urs creștin. Numai să nu fi fost creștin ca ursul acela din bancul cu ateul care, disperat că fusese înhățat de urs, își aduce aminte de Dumnezeu și Îl roagă să transforme ursul într-un bun creștin. Iar Dumnezeu îi îndeplinește cererea. Astfel că ursul îi dă drumul, ia o atitudine pioasă și îl binecuvântează pe ateu, făcând semnul crucii asupra lui și rostind: „Binecuvântează, Doamne, hrana aceasta și sfințește pe cei care vor gusta din ea! Amin!”
După închiderea evenimentului, după ce am servit masa oferită de domnul director, majoritatea dintre noi am ales să facem o plimbare pe străzile Brașovului. Pe o vreme atât de splendidă, era păcat să stăm în casă.
Biserica Neagră, văzută de la exterior (programul se terminase) nu mi s-a mai părut atât de spectaculoasă ca altă dată. Plus că, în jurul ei, se formaseră deja noroaie. Impresionant Bastionul Þesătorilor, construit începând din anii 1400, atestat abia după 1500 (informații detaliate se găsesc pe internet). Se pare că arhitectura sa este unică în lume. În prezent, la Bastion, au loc adeseori concerte de operă, datorită calităților acustice excelente.
Orașele mari și cu putere economică se prezintă singure și prin calitatea vitrinelor. Îți făcea plăcere să le privești (măcar atât!). În orice caz, pe unde-am trecut, n-am văzut inscripții agresive și deprimante, gen: „Numai 49,9 lei orice pereche de ghete”, așa cum, din păcate, vezi tot mai des prin vitrinele Sloboziei. 49,9 lei orice pereche de ghete spune mult despre nivelul la care suntem. Să aibă asta legătură cu încruntarea pe care o citești pe fețele celor mai mulți din trecătorii slobozeni? Cu agresivitatea, cu nesimțirea care se fac tot mai prezente în jur? Las și această întrebare fără răspuns.
Seara ne-am adunat din nou, am schimbat impresii, am recitat, am cântat, am râs. Vorbesc pe rând cu fetele; mi se confirmă și reconfirmă condiția grea a artistului zilelor noastre (dar o fi fost vreodată ușoară?). Maria se împarte între familie și responsabilitățile casnice, temele cu fiica sa și serviciul stresant de la Primăria Capitalei. Pictează printre picături, în bucătărie („Ce mult mi-aș dori un atelier!”), unde trebuie să fie atentă până se zvântă planșa, să nu vină pisica, ori fiica ori cineva care tocmai s-a hotărât să-și verse cafeaua. Cel puțin din punctul acesta de vedere, condiția scriitorului e ceva mai blândă. Te poți băga cu foaia și pixul în șifonier, așa cum mi-a povestit Carmen Tănase că făcea când era copil și nu avea unde să scrie în casa în care mai mișunau câțiva frați. Maria și-ar dori niște lecții de tehnică, dar nu are timp de așa ceva. Valeriu susține că n-are nevoie de ele, că „s-ar prosti”. Arta nu se face cu tehnici.
Mai norocoasă, degrevată de alte responsabilități, Tania s-a înscris la Facultatea de Arte Plastice. Povestește amuzată cum, la anii ei, are colegi de 18-19 ani care îi transmit o minunată infuzie de tinerețe, ba încă o mai molipsesc și când vine vorba de exprimare.
Ami, absolventă de Arte Plastice, lucrează în diverse colaborări. Portocala (cum a numit-o Valeriu) joacă și în telenovele. Când îi spun că eu nu urmăresc, îmi confirmă scurt: „Nici eu!”.
Elena face pictură bisericească. Îmi spune că, uneori, acest privilegiu se plătește scump. Locuiește la mănăstire, departe de „lumea dezlănțuită”, dar nu pare deloc stângace în lume. Aș întreba-o multe, dar nu e timp sau poate nu-i momentul.
Nestor îmi promite (ca toți bărbații!) să mă învețe limba rusă. Am început bine, cu trei cuvinte și o propoziție. Dacă ne-o mai da Domnul vreo trei sute de ani la fiecare, poate reușim, în ritmul acesta. Își pierduse borseta cu actele și banii, rămasă într-un taxi. Părea liniștit (ca orice om cu credință), iar eu i-am spus că le va găsi. L-a sunat taximetrista și i le-a înmânat.
Valeriu povestește amuzat cum, în clasele primare, când deja reproducea chipurile lui Eminescu și altor scriitori, după fotografii, avea nota 4 la desen, pentru că nu făcea trei bețe și două cercuri, cum le cerea învățătoarea. Normal că se plictisea la desen și nu avea ce să învețe de la „tovarășa”. Doar că tovarășa nu putea să ierte asta! Din păcate, se mai întâmplă și astăzi astfel de anomalii în învățământul românesc, unde iluștri mediocri încurajează mediocritatea.
Dimineața ne-am luat la revedere după micul dejun. Fiecare pe drumul său. Valeriu, Nestor, Elena și Ioana la o mănăstire din Maramureș, unde pictorii sperau să obțină de lucru. Bucureștenii… către Bucureștiul lor poluat și stresant. Iar noi, trei crai și o crăiasă, luând drumul înapoi, am făcut un popas în Câmpina, la prietenii noștri: poetul Florin D (Dochia), directorul Casei de Cultură din localitate și epigramistul Al. Sașa. După vizitarea expoziției de pictură vernisată în ziua aceea, am petrecut un timp agreabil împreună la o cafenea, am făcut schimb de cărți și reviste, Sașa ne-a încântat cu epigrame, Ilie Comănița cu sonete, iar Florin D cu o poezie luuungă (șase strofe a câte opt versuri fiecare, și cu rimă, unde mai pui!), pe care cică mi-a dedicat-o (și mie, dar nu numai). Îi dedic și eu un distih (că inspirația mea atât ține, cât două versuri): Nu e munte ca câmpia/ Nici poet cum e Dochia. Să nu ziceți că nu v-am spus! Iar cacofonia e intenționată, ca să se înțeleagă mai bine cât sunt de poetesă.
Un moment special al vizitei la Câmpina l-a constituit vizitarea Muzeului Hasdeu și a Muzeului Grigorescu. Știam povestea Iuliei Hasdeu, a destinului său neobișnuit și tragic. Dar acolo, în Castelul dedicat memoriei sale, povestea emoționează mai puternic. La aceasta a contribuit și tânărul ghid, un profesionist prin excelență, parcă făcut pentru această profesie. Cât adevăr, câtă legendă? Rămâne întrebarea: de ce geniile trăiesc atât de puțin? Poate pentru că ard etapele într-un timp mult mai scurt decât restul lumii, poate pentru că misiunea lor se încheie rapid, după ce au atras atenția prin genialitate. Dumnezeu știe!
Muzeul Grigorescu îl văd în premieră. Acolo e de mers și de văzut, nu de povestit. Atâta doar: mi-a atras atenția povestea boului-model (există, da, și boi model!), cel care i-a servit pictorului drept model pentru tablourile sale în care înfățișează care cu boi. Se povestește că animalul obișnuia să vină la fereastra pictorului, unde stătea un timp, pentru a fi pictat. Acest obicei și-l păstrase și o vreme după ce artistul a trecut în veșnicie, continuând să vină la fereastra dincolo de care nimeni nu mai picta. Tot e bine dacă, după moartea ta, își mai aduce aminte de tine măcar un bou!
În fine, ajungem acasă, întregi și nevătămați, poate doar nițel zdruncinați. I-am mulțumit, care cum ne-am priceput, lui Florin C, că ne-a adus acasă vii și fără deteriorări majore. Dobre a ținut cel mai mult să-și manifeste gratitudinea, printr-un portbagaj trântit în capul lui Florin (neintenționat, așa cum a reieșit la o primă anchetă).
Concluzie: Evenimentul a fost unul reușit, care sperăm că a transmis brașovenilor un dram de câmpie, de spirit ialomițean, acolo, la poalele Tâmpei (cineva întreba dacă Tâmpa are și un tâmp). Păcat că publicul nu a fost atât de numeros pe cât ar fi meritat, ori pe cât ne-am așteptat. Data viitoare, să sperăm că va fi. Mulțumiri gazdelor noastre ospitaliere, domnului director Radu Ștefănescu, felicitări inițiatorului proiectului, pictor Valeriu Stoica, directorului muzeului județean - Florin Vlad, asistent de proiect, tuturor protagoniștilor și publicului care, deși puțin, a dovedit calități de elită!
La întoarcere, aproape de urbea noastră, ne-a întâmpinat o lună mare, portocalie și … atât de jos, încât aveai impresia că o poți prinde cu mâna. Dacă aș fi fost pictor și aș fi pictat-o, i-aș fi zis: tablou cu lună la câmpie. Câmpie verticală, cum altfel?