Gata! Știu: guvernul ne lucrează pe la spate! Am ridicat din două doar un deget, celălalt era ocupat.
Cum mi-am dat seama? Simplu: am știut să pun problema. De fapt, hotărât să aflu adevărul, una din probleme am luat-o în mână, direct, fără intermediari. Umil, m-am înclinat respectuos și răspunsul a venit imediat. Cred că venea răspunsul și dacă nu întrebam, a fost o simplă formalitate. Nici măcar n-am avut nevoie de cine știe ce școli de spionaj, credeți-mă, este extrem de facil odată ce te obișnuiești. Chiar îmi puneam întrebări: „Oare ceilalți de ce nu întreabă nimic, or fi știind răspunsul dinainte, sau sunt deja obișnuiți?” Ca răspuns, am optat pentru fatidica rutină. Cu riscul să mă contrazic, vreau să vă zic că dincolo de durerea incipientă și obligatorie, deși toboganul e uns cu toate alifiile posibile, personal nu simt nicio plăcere. Probabil satisfacția maximă o au doar cei care au toate răspunsurile. Într-un fel, e și normal, dacă stai bine să te gândești. Cum naiba să nu-ți placă postura de a toate știutor și să ai răspunsurile en-gros?... mai ales când erecta prostie își face treaba bine de tot. Mă chinui să înțeleg doar de ce adoptăm terminologia asta perimată de „lucrătură pe la spate”, când totul a devenit pluri-kamasutric, conform învățăturilor XXXL, adică pe față, să se vadă bine scrisul, să se știe. N-aș zice sfidător, ar fi insignifiant. Epatant și tupeist mi s-ar părea mai aproape de adevăr, în condițiile în care simularea de „au!!” nu face nimic altceva decât stimulează erecția, iar răspunsurile vin pe bandă, deși n-a mai întrebat nimeni nimic (gratuitatea întrebărilor fiind evidentă). Gratuitate e doar un fel de-a spune, pentru că se reflectă doar la primire (mini-grupul primitor), pentru ceilalți interogarea e doar dureroasă și păguboasă. Interesant e că se contribuie din ambele părți ca atelajul bielă-manivelă să funcționeze uns. Cum? Păi hai să ne gândim așa la rece. Cine a potrivit biela la „trenulețul speranței” ca piesă de schimb?... nu că angrenajul dinainte ar fi fost mai performant. Uzura de drept ar putea fi legitimă în opinia mea numai în condițiile în care ar putea fi privită cutumă, ori, după cum se știe, nu e cazul. Calamina depusă n-a saturat niciodată nici pistonașul, nici cilindrul, așa că s-a venit cu schimbarea rotativă: hai să forjăm și noi sistemul, dacă vedem tentative de calare, schimbăm iar. Băi! Da’ voi frână n-aveți deloc? Chiar credeți că roțile alea știu să meargă doar pe șinele alea către prea-plinul vostru și secătuirea restului? De deraiere n-ați auzit? ... sau că uzura roților ar putea deveni atât de mare încât să se aleagă praful de tot și de toate? Putem înțelege că nu vă pasă, că vă simțiți la adăpost în vagoanele capitonate și plușate, dar sunteți siguri că nu v-ați uitat copiii în gară? Sau vă doare și de ăia ca și de restul, văzându-vă numai erecțiile pe post de vectori către nimicnicie?
Uite că așa printre rânduri, interogări s-ar mai găsi și chiar dacă vreți să-mi răspundeți după tehnica obișnuită, vă dau o veste proastă: stând drept, o să vă vină mai greu să croșetați... și pe față și pe dos.
Deși sunt convins că de poziția „drepți” ați auzit, dar nu din Kama Sutra, iar de echer nu de la școală, mi-aș permite doar să vă recomand să mai citiți măcar mici istorioare cu d-ăștia ca voi, care s-au crezut „perpetuum-e+rectus”. Altfel spus, cred că suferiți deja ereditar de prost-tată.