În casa păpușilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăiește, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpușile prind viață când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.

*

În valea plângerii madona are pântecul rotund. Þine cu greu luna plină pe cer. Toți o ating cu vârful degetelor, poftesc smochine verzi, plouă cu lacrimi de cireș amar. Oamenii pătimesc să o înalțe cât mai sus peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea țopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Pășește ca o caneforă pe drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învățat încă cine e mai greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.

*

Madona e o femeie trecută prin viață. Își spune poveștile la gura sobei în odaia cu toți cei dragi rămași tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui dumnezeu nu îngheață niciodată pe limba fiecărui copil, moștenită din tată-n fiu. Doar morții tac și se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad. Preotul trage linia cadastrului la ultima împărtășanie.

*

Pe fruntea madonei mirul e rece. O altă păpușă a prins viață.