Conduc mașina scufundată în ceața atît de groasă încât nu se vede nici drumul sub ea. O fac crezând în intuiție și, inexplicabil după ce atâta vreme intuiția mi-a dat greș în privința oamenilor, nu greșesc direcția. Nici un far venind din față nu întâlnesc de minute bune și încep să cred că șoseaua există doar pentru că eu cred cu putere în ea. Brusc, ceața începe să se ridice. Văd în bătaia fazei lungi suprafața gri și vălurită pe care o străbat. Mai întâi un pescăruș apoi un pește zburător îmi trec prin fața parbrizului. Fac stânga ghidat de farul de pe coastă și continui să cred în drumul meu. Trebuie să pot să cred. Am atâta iubire în portbagaj, pentru atâta lume care mă așteaptă!