ajunsesem la histria
voiam să-ți scriu numai poeme mitologice
prin care să mă reîntorc în adolescența eroilor
deslușindu-ți chipul în bătaia soarelui coborât
de-o suliță pe monezi din necropole de fum
eu îi purtam cu mine pe toți ai mei
tu i-ai așezat la o masă de piatră
foarte bine șlefuită de poetul ovidiu
care numai el știa să deosebească
între greci și barbari
cine i-a chemat pe toți aceștia
într-un prezent nedemn
în care n-aș fi vrut să mă nasc
decât pentru a scrie versuri nemuritoare
singura mea biruință fiind urmele zeilor
pe care am putut să le descifrez
în exil la pontul euxin
la despărțirea apelor de uscat
așa cum mă învățase poetul ovidiu
să nu-mi pierd curajul când se prăbușesc imperii
pentru că orice poem poartă în sine biruința
asupra destinului îndărătnic așezându-l
uneori în calea refluxului și înțelepciunii
înțelepciunea draga mea
nu este mereu aceeași ci mereu alta
în funcție de cel mai mare divizor comun de –a pururi
pribeag pe drumul libertății absolute
reinventând lumea vulturii și delfinii
de pe acestă monedă albă-cenușie sau neagră
care este unica mea viață
dintr-o patrie părăsită și nemuritoare
adusă la mal de valuri năprasnice șfichietoare
ca și cum un munte s-ar naște din mare
și intră în vocabularul psihanalizei
până la noi ordine