Florin Iaru (scriitor român) afirma, aproape strigând de indignare, cu ochii măriți în chip nefiresc, într-un talk-show TV, în luna mai a acestui an: ”Eu nu văd la Mișcarea Populară nici o idee, nici o inițiativă, nici un program, nici o strategie! Nu văd decât o singură idee: TRAIAN BÃSESCU!”.

A striga în gura mare că porți ochelari de cal și a declanșa din asta o insurecție, o chemare la luptă, o revoluție chiar! Iată, în rezumat, esența spiritului civic la români.

Există la acest neam, inclusiv, iată, în rândul elitelor sale, o spaimă primordială față de aproapele. Ea provine poate chiar din perioada întunecată care a urmat plecării romanilor din Dacia, haosului de neimaginat care a urmat, când buna credință a băștinașului (proaspăt dar superficial civilizat) era sistematic și bestial violată de toți străinii care călcau pe aici. Au fost prea mulți, din prea multe direcții și pentru prea mult timp. Este ceea ce rezultă și din lucrarea lui Dumitru Drăghicescu, ”Psihologia la români”, mai ales acolo unde spune, cu o clarviziune excepțională, că ”Viclenia, dibăcia, înșelăciunea și fățărnicia, care erau note de seamă din psihologia Dacilor și Romanilor, s-au păstrat la românii din toți timpii, căci în toți timpii românii au avut nevoie de ele” (Dumitru Drăghicescu, ”Psihologia la români” , Editura Albatros, București, 1996).

De altfel cartea mustește de bun simț și de dreptate, dar a fost și este marginalizată, respinsă, condamnată la cvasi-anonimat de acest neam, cu aceeași inconștiență și obtuzitate cu care, la începutul anilor '90 Regele Mihai a fost trimis de unde a venit, iar candidatura lui Gabriel Liiceanu la postul de director general al Televiziunii, era respinsă în unanimitate de comisia parlamentară de ”cultură” (cu toate că, în particular, aproape toți membrii comisiei recunoșteau, chiar în fața candidatului, că proiectul cu care se prezentase era cel mai bun dintre toate cele analizate). Sunt câteva reacții tipic românești din șirul interminabil de exemple care pot fi date.

Românul nu știe, nu a știut niciodată sigur și apoi nu a mai VRUT să știe cine e aproapele său și ce intenții are. Partea permisivă a sufletului său a fost în timp, cimentată, blindată. Pentru mai multă siguranță (falsă, monstruos de falsă siguranță) a asimilat în subconștient această axiomă: ”Aproapele este dușmanul, fugi de el, izbește-l când și unde poți”. Ne sfârtecăm unii pe alții, ne otrăvim reciproc viețile tocmai în virtutea acestui principiu adânc înrădăcinat în sufletul nostru din moși strămoși. Este o caracteristică genetică. Face parte din geneza noastră ca neam, ca națiune. Vitejia, curajul romanilor și dacilor, dibăcia și viclenia lor, combinate cu această spaimă cataclismică dobândită în timp – este ceea ce vedem azi în fiecare zi în spațiul public.

O vindecare a acestei boli este greu de imaginat, pentru că ceea ce s-a întâmplat cu sufletul acestui neam seamănă foarte bine cu ceea ce încearcă Cervantes să explice atunci când spune: "Bărbatul e de foc, femeia de paie, vine dracul și suflă": arderea, reacția chimică, s-a produs, s-a consumat.

Dar un experiment util pentru sănătatea noastră sufletească ar fi poate acesta: propagarea ideilor fără menționarea autorului. Să încetăm o vreme să mai semnăm. Să renunțăm o vreme la asumarea ”responsabilității” tocmai pentru a crea derută în sânul iresponsabilității. De exemplu o revistă care să publice idei de cea mai bună calitate, dar nesemnate. Și sunt gata să pariez că, dacă domnul Iaru ar fi citit ideile Mișcării Populare, fără să știe cine sunt autorii și cine îi susține, s-ar fi referit într-un cu totul alt mod la ele.

Până când cei care ezită să semneze înainte de a publica o idee, până când cei care se rușinează puțin înainte de a semna o idee de interes public – nu își vor face auzită vocea cu aceeași intensitate cu care astăzi se fac auzite vocile lui Ciuvică, Ciutacu, Capatos, Zăvoranu, etc - țara asta nu va face decât să băltească, nu să fie ”altfel” așa cum a numit-o un autor excesiv de elegant. (Sau care a vrut să pară mai elegant decât este, pentru a edulcora adevărul, în buna tradiție locală). România ”tăcută”, care cuprinde oameni excepționali, care rămân anonimi nu pentru că nu se simt capabili să acționeze, ci pentru că știu cu cine și cu ce au de-a face și, în consecință, refuză pur și simplu spațiul public, această Românie este cu adevărat ”altfel”

Dar România (care se manifestă) nu e o țară ”altfel”. Elveția e o țară ”altfel”. San Marino, Monaco, Marea Britanie, Grecia, Rusia chiar, țările nordice, Sfântul Vincențiu și Grenadinele – acestea sunt țări ”altfel”, au fiecare ceva aparte în suflet și în spirit. Spiritul românesc nu este ”altfel”. E doar spaima primordială de la care celelalte popoare au știut să plece, au avut răgazul să construiască ceva, să țeasă ceva. La noi tot ceea ce s-a țesut ziua s-a destrămat peste noapte. ”De ce să-mi mai fac casă dacă vine tătarul și mi-o arde?”.

România este doar o țară alterată. Alterată în suflet și în spirit. Un cartof stricat nu este un cartof ”altfel”, e doar un cartof stricat și atât.

Un cititor al revistei ”Dilema Veche”