Tu nu-mi salvezi decât marginile unui crez prea puțin conturat.

Prea complici lucrurile, mi-ai spus. Îmi era mai ușor dacă nu îmi spuneai amănuntele. Acum m-ai făcut să visez. Cum să ajung la tine? Când între noi sunt numai căi prăpăstioase? Mi-e mai bine aici, mi-ai spus. În solitudinea i-urilor fără puncte.


Mi-e seară de tine!Și, doamne, tare-mi plăcea să te protejez în dimineață. La fel ca atunci, mi-ai spus. Mi-e și de lună, că strălucea, incompletă. Mi-e mie binele cald, lângă tine! Ce repetabil moment, mi-ai spus! Unic repetabil...

M-am predat. Mi-am zis, mai degrabă...nu mă mai aștept la nimic! Doar astfel, să se întâmple totul! Imediat, vocile și-au cerut drepturile bine stabilite. Vulcanul autodistructiv, așteptarea automată, căderea autonomă, succesul autocritic. Auto. Mi-e că tot se întâmplă mașinal. Fără contestare, fără timiditate fățișă. Vulcanul așteaptă ca, în căderea-mi, să excelez din alte puncte de vedere. Mioape. Mărginașe. Miezonoptice.



Ești irepetabilă, mi-ai spus. A-ți cere prea mult sau prea puțin, ar demonstra una din ofensele adiționale aruncate la picioarele existenței fade. Te-aș fi prelucrat în grota umbrelor mele. În flăcările apusului. Dar ești incomensurabilă, mi-ai spus. Tot ce pot e să adaug, puerile, îndrăznelile, peste văpaia numită, generic, "noi".


E mai simplu să convingi că ești nebun decât că ești sănătos. Odată ce ești privit drept nebun, nu mai prezinți amenințare pentru nimeni. Și abia atunci, stârnești interes.