de multe ori nu mai trăiesc viața mea
mă pierd printre frânturi de vieți
ca pe neumblate poteci de munte
lăsate mie de tatăl meu și de mama mea
când era tânăr tatăl meu era puternic
cu umerii lați cât ai lui ștefan cel mare
nimeni nu era mai puternic decât tatăl meu
și cu toate acestea nimeni
nu a suferit mai mult decât tatăl meu
era vremea când literatura română
a trebuit să moară puțin cum spune
sorescu despre shakespeare cu deosebirea
că literatura română a murit pe veci
după cum urmează necrologul
dezgropat deunăzi de n. manolescu
la pagina despre e. lovinescu
hotârât să se sinucidă
dacă rușii ne-ar ocupa țara
și eu cunosc mai mulți morți decât vii
pe cei mai mulți i-am întâlnit
în cărți nu în realitate
nu sunt prea mulți ce-i drept
numai două milioane de morți
înșirați în văzduhul de rubin
trăiesc două milioane de morți
ca două milioane de vieți
pentru care se aliniază planetele
și le dă onorul pe cerul prea strâmt
în sinea mea îmi spunea tata
am vrut să-mi intitulez viața
poemul morții fără sfârșit
pentru că de la morți am primit
o învățătură mult mai profundă
decât tot ceea ce mi s-a predat vreodată
eu sunt acela care țin în palmă văzduhurile
și ți le voi lăsa să le treci singur
la trecerea prin vămi sufletul se dezgolește
și se îmbracă în straie albe
uitând istoria desuetă care l-a mânjit
în acei ani murise literatura română
spune n. manolescu despre tudor arghezi
mort (până-n 1955) bacovia decedat (până în 1954)
rebreanu ce coincidență până exact în același an
de atunci ion nu a mai sărutat pământul
nici nu a mai răsărit soarele
în acei ani era la modă să fii dat afară din lume
indiferent cum și de ce te aflai ori cum îți duceai zilele
șase luni tatăl meu fusese exclus din învățământ
ca dușman al poporului și ținut sub observație strictă
descris în dosarele securității cu detalii favorabile
sub viața-i închisă ca o pânză de păianjen naturalistă
până când mama mea s-a înarmat
cu cei doi frați ai mei mai mari decât mine
și-a luat inima-n dinți și a mers în audiență
la ministrul educației din acea vreme
care a dat un telefon negru într-un sat ploios
unde nu răzbea decât carul cu roțile
înfundate-n noroi până la osie
la școala din satul acela erau puțini copii
pentru că lumea-și pierduse viitorul
prea puțini știau să jongleze cu secerea și ciocanul
altfel decât se pot folosi aceste unelte la treburile casnice
mi-a mai spus tata că eminescu fiind mai vagabond
un anume a.toma devenise poetul național al românilor
soluțiile din opera eminesciană de a-ți trăi ideal viața
fiind în răspăr cu lumea nouă mai sovietică
sau mai americană chiar lipsind cu desăvârșire
ce s-a schimbat de atunci în țara mea
mă grăbesc să-i răspund tatălui meu: NIMIC.