Am asistat azi la un moment pe care nu o să-l uit, aproape ca un moment în spațiu și timp, și vreau, vorbind despre asta, să fac vizibilă urma asta oarecare, din anumite motive.

Prima liturghie oficiată de Papa Francisc de la geam, sus, pe deasupra celor 100000 de oameni adunați la Vatican în piața San Pietro a marcat ceva ce nu s-a mai bifat în fișa postului de papă pâna acum, nici măcar de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Eu știu cum e să fii acolo pentru a lua pulsul, să simți ce efect are o voce care trebuie să se întindă pe deasupra clădirilor și să pătrundă nu în urechi, ci printr-o supapă din moalele capului pe care sigur o avem, dar nu știm încă să o folosim. Și știind, m-am lăsat purtată iar acolo, prin ecran.

Nimeni nu a mai auzit până azi, acolo, un papă care să treacă bariera celor ce sunt considerate cuvenite a fi spuse. Rugăciunile au fost depășite ca forță de către discurs, dar nu un discurs de curtoazie pentru mase. Papa Francisc nu a rostit o predică prăfuită. Sute de mii de oameni ascultau cu respirația oprită cum acest om povestea ce principiu de viață a regăsit de curând citind o carte scrisă de un oarecare cardinal (nici că acesta s-ar fi așteptat să audă așa ceva!) și cum acest principiu merită însuflețit în gesturile noastre uscate de peste zi. Și nu s-a putut abține să nu povestească despre o bătrană întâlnită cândva, la o slujbă, și vorbele ei care l-au marcat întru mai înalt și mai viu. Însă felul în care papa trasa prin aer mici gesturi în care până și pentru un profan sunt măsurabile anumite simțiri, tonul și ritmul vocii, au transformat ca un declic instituția papei într-o mostră de trăire.

Sunt cuvinte pe care încă le scriu la cald, dar vreau să le las așa. Vreau să las așa, la cald și felul în care au răsunat primele sale cuvinte din noaptea lui habemus papam: “vreau să vă rugați pentru mine”. Știa ca asta nu s-a mai spus. Ne plac imediat oamenii care ne ridică nivelul vibrațional. Îi simțim când o fac. Rugăciunea e un instrument străvechi de ridicare a nivelului vibrațional, însă după milenii de tocire și uzare la nivel instituțional, se simte nevoia de divin-care-să-declanșeze, nu să fie declanșat. Într-o anumită măsură, azi tocmai am asistat la o postură de declanșare, cu totul ieșită din tipare. Jos, papa nu a întârziat să confirme. A ieșit la porțile basilicii și s-a amestecat printre oameni. Probabil așa va face mereu, de acum încolo.

Am dat odată peste un cuvânt, metapolitică, ieșit din gura unui politician cu multe cursuri, care nu prea se descurca să trăiască în afara lor. M-am străduit să înțeleg, părea un concept demn de reînviat cumva, dacă existase vreodată ca scriptură. Azi însă la liturghia papei toată lumea a asistat la o lecție de la care și politicul are ce învăța. Nu genul de politică de leadership care ar putea să concluzioneze că asta ține de fapt de un marketing spiritual. Nici genul de leadership bisericesc care se pregătește acum să vină grăbit din urmă să se reînnoiască (nu știu care cap al bisericii ortodoxe ține, în sfârșit, slavă domnului, să asiste la slujba oficială de înscăunare a papei Francisc.)

Într-o zi nu uit cum am spus așa, chiar fără să-mi dau seama, cuiva cu care eram pe aceeași frecvență: I want to be alive all the time, and that is killing me. Întorcându-mă la momentul de azi, la efectul unui discurs adevărat asupra maselor, prin ceea ce poate părea cel mai puțin măsurabil: vibrația declanșată. De un om devenit instituție divină, odată ce s-a înțeles printr-un efort de subconștient colectiv, ca printr-o întorsătură a sorții, că se poate și demisiona tocmai când ești instaurat într-un scaun pe viață; ca să poți să redevii om. Că a fi instituție divină poate fi momentul în spațiu și timp de a repune o vibrație înapoi, de fiecare dată ca om. Pentru că omul nu se tocește.