Poeme de demult


***

O clipă în care să-mi amintesc de primăvară


Ah, da… îmi amintesc de primăvara
În care toate-s înverzite
Și-n care ghioceii, ca-ntr-un basm, aievea,
Împletesc cununi de marțișor în pieptul tinerelor iubite…
Oare… ele or fi iubitele primăverii,
Zâne cu ochii de jad
Zăriți de sub voalul lung,
Amestecat cu părul des, lăsat în jos precum acele sălcii,
Deasupra apei, în amurg,
Luând nuanțe de smarald?!



Într-o clipă, se schimbă vuietul vântului
Iar ochii-mi se ridică
Pe-o paletă, să cuprindă
Culorile orizontului…
Oare, la apus de soare,
Cântă-n codru cea privighetoare,
Încântând cu trilurile sale
Fel și fel de viețuitoare?!



Uite! Măcăind, copiii,
Se ascund, pe după trestii!
Ah, hazliii!
Fiecare, rând pe rând,
Va sta la numărătoare…
Eu, oare…
Zâmbetu'… un' să mi-l ascund?!
Aș dori… poate într-o floare
Iar când va să-și deschidă-n gingășia ei, petale,
Să sclipească-n razele de soare
Precum apa bălții, în amurg,
Atunci când printre trestii, sunete s-aud,
Anunțând, în coruri, sfârșitul zilei celei dintâi,
În care lișițele-și chemară puii, cu-n cvartet de alint…
Iar primăvara-mi spune mai mereu: " Te rog să mai rămâi! "


©Th3Mirr0r