Poeme de demult


***

Gradina mea cu trandafiri
[ II ]



Suflete,
Îți amintești cum tăceam amândoi,
Iar glasul naturii, alintându-ne, în șoapte,
Ne răsfira amintirile, în secvențe de tablouri, noi?!
Vântul, își trecea aripa-i de catifea, prin părul tău,
În timp ce priveai norii, căutând liniștea de dincolo de ei…
Eu eram atunci, în mâna-ți gingașă, doar… trandafirul tău…
Iar tu… erai, într-o clipită, zâna-mi dragă, în clipa-n care mă oglindeam, în ochii tăi…



Îți amintești, suflete, când pășeam amândoi, pe-aceeași treaptă,
Crăpată de vremuri, dar încă păstrându-și duritatea,
Încă păstrându-și forma,
La fel ca și acum, când prin vorbe-i pictată?
Odihnindu-mă, preț de-o clipă, acolo, te priveam întristată,
Cu ochii tăi argintii, dar totuși, așa de vii…
O mână-ți întinzi, cătând în brațe, să mă ții,
Și totul, se schimbă, deodată…
Lacrimile mici, din colțurile ochilor tăi, devin ale mele,
Atunci… tu sufletu-mi atingi, precum un sunet duios, de nai…
Sunt doar… șoaptele tale…
Devenit-au precum vântul… atunci când dădea aripi... viselor noastre…
Eu te iubeam, tu mă iubeai…


Pășeam amândoi apoi, cu lentoare, prin labirintul timpului,
Înconjurați de verdeața sublimă a gardurilor vii,
Apoi, ne opream, preț de o clipă, să privim 'naltul cerului…
Îmi spuneai, șoptind: "blândețea sufletului meu, în brațe vreau să mă ții" …


©Th3Mirr0r