Xativa, 23 Februarie

Nu am furat niciodată, dar azi am fost nevoit. Cum foamea dă de-a dreptul, am intrat și eu într-un supermarchet și am luat un pachet de cârnăciori în vid și o napolitană. Napolitana urma să o plătesc cu cei 20 de cenți pe care îi aveam. Auzisem de pe la românii care au mai furat de prin magazine că dacă cumperi ceva, nu ești suspect. Am băgat cârnăciorii în buzunar, și cu napolitana în mână m-am dus la casă încercând să mă comport cât mai firesc posibil, dar când am întins banii, mâna îmi tremura. Casierița mă privi în ochi. Știindu-mă vinovat, nu am putut rezista. Îi simțeam privirea până în șirea spinării. Am lăsat capul în jos.
- Saca todo de los borsillos! (Scoate totul din buzunare!)
Am încercat să mă apăr și să neg că aș fi furat ceva, dar vocea nu mă ajută.
"Asta e!" mi-am zis. "Trebuie să răspunzi pentru faptele tale" Am privit în jur. Mai erau trei spanioli la rând care mă priveau. Îmi venea să fug, dar paznicii erau deja cu ochii pe mine. Nu puteam face nimic. Tremuram tot numai la gândul că voi fi arătat pe stradă cu degetul și mă vor numi "Rumano de mierda" sau "Ladron". Chiar și acum când scriu mi se face pielea ca de găină pe mine numai la gândul că voi fi privit ca un hoț.
Am scos cârnăciorii și i-am pus pe tejghea.
- Lo siento! am șoptit și am plecat fără să îndrăznesc să ridic privirea.
- Hei, tu! Așteaptă! Am auzit în spatele meu. Am înlemnit. Mă vedeam deja arestat. Am rămas pe loc fără să privesc în spate.
Casierița a venit spre mine și mi-a întins cârnăciorii șiu o pâine.
- Doar nu-i vei mânca goi, mi-a zis și mi-a zâmbit.
I-am mulțumit foarte încet și am ieșit din magazin. Simțeam picioarele ca de plumb. Uitasem și de foame și de totul. Nu m-am oprit până sub zidul Castelului, unde, după ce mi-am revenit, am mâncat un cârnăcior și o bucățică de pâine, restul lăsând pentru a doua zi.
M-am gândit că dacă aș fi făcut așa ceva în România, acum eram închis.