neputința de a trăi sacrul în marile sale momente cum spune eliade
când trăitorii se numără pe degete și nu se mai întorc de la ski
face din urâții care-l colindă pe baudelaire niște oameni frumoși
chiar umani și acceptabili pentru fragmentele de timp pe care le mai avem
de trăit în spațiul de cacau cum le place unora să creadă că poeziile pot fi dulci
fragmentele se defragmentează și poboabele de crăciun
pentru puținii oameni care mai sunt prin țara mea hrănesc nostalgia copilăriei
mă uit în trecut și văd că nu eu am trăit timpul meu ci mereu altcineva
care purta numele meu șirul de cunoscuți care se dă la o parte
seamănă cu tunelurile din copilărie niciun șanț nemaiîntâlnindu-se cu altul
decât foarte departe acolo unde nu a ajuns cu adevărat nimeni
efectul de piramidă nu mi-a fost predat la școală ci sub pământ
unde au murit toți cei cunoscuți de mine
viața adevărată nu e aici și nici sfârșitul
nimeni nu este pregătit pentru moarte și nici pentru naștere
lumea umblă prin zăpezi de catifea neștiind ce mai poate să găsească
nimeni nu este măcinat de gânduri cel puțin eu nu mai cunosc pe nimeni
nici ieri n-am cunoscut poate vag mâine când va ninge și se vor da copiii
cu săniuța vrăjitorului din oz care a primit recent premiul înstrăinării de lume
dându-se în scrânciobul amintirilor mai vechi decât lumea
și decât floarea zăpezilor d’ antan
și eu am vrut să-l salvez pe villon de la moarte
când un ziarist întroienit înviat prin miracol a scris
nu despre moartea lui francois
ci despre psihanaliza clarobscurului
atingând punctele insensibile și nevindecabile tari ca diamantele mării
curânda moarte a lui caravaggio pentru care nimeni
n-a cheltuit opt milioane de dolari ci doar pânzele geniului
confundat cu infractorii din portul devastat de neagra furtună
de atunci mediterana se vede în clarobscur
contemplarea lumii nemaifiind cu putință decât dintr-un scrânciob fără vise
cei care l-au îngropat în nisip au avut mai multe nopți coșmaruri
când erau chemați să-și facă datoria
nevestele nu știau că le muriseră demult bărbații
printre nămeții cotidieni nedați de nimeni la o parte
furia cu care-mi trăiam viața a devenit furia mării
o fiară întrupată din femeia din apă evadată pe uscat
pentru a salva lumea de monștrii marini ai cotidianului
și ai morții înainte de vreme netrucate de nimeni plânsă
sufletul mi-a fost modelat din fragmente de întâmplări
unele legendare și ireale împotriva crimelor comise în jurul meu
nu am avut replică nu din lașitate ci mai degrabă
pentru că am aflat de fiecare dată prea târziu
lumea ucide pentru că așa a fost educată
nimeni nu mai moare azi pentru o idee ci din sclavie
trăiesc într-un popor de sclavi un popor
care niciodată n-a avut bunul simț de a muri primul
și nici ultimul căruia să-i pese cine este trecut pe harta deceselor și de ce
când va veni vremea aceea și bucata de lut însuflețit
ce a dus în spate fără să cârtească numele meu
nici atunci dușmanii mei nu vor dormi liniștiți
din mine va renaște un imperiu condus de o forță indestructibilă
dacă în viața mea au fost numai victorii
înțelepciunea mi-am câștigat-o la limită
prin puterea divină a crailor de la răsărit urmați cu sfințenie de mine și de ai mei
lumea nu a respectat niciodată pactul cu mine
când mi-a fost mai greu și uneori imposibil
din mine s-au întrupat mai mulți pirați decât erau pe mare în acele vremi
o dată fiind noapte groasă și neagră
ca sufletele negre ale celor care prădaseră lumea s-a pornit taifunul
eram prin pacific și după ce am citit poezii
din versurile scrise de o mână nevăzută pe valuri
forța covârșitoare a stihiilor s-a mutat în adânc și dusă a fost
cerul greu ca plumbul topit s-a înseninat și au răsărit stelele
atât de aproape că puteau fi culese în palma căuș
de primul muritor apt de contemplație
când am deschis ochii pe corabie nu mai era nimeni
doar lumina stelelor îndepărtându-se și apropiindu-se ca mersul lui Iisus pe apă