Poeme de demult


***

Phoenix


“ - E acolo, stăpâna păsărilor, Phoenix! “ spun, privind cerul.
Doresc împreună cu ea, să zbor… să-i iau aripile și să calatoresc de-a lungul pământului; pentru început, o să merg către sud, să văd tărâmul gheții, să scot un zâmbet, când observ pinguinii pe acele mici cuburi de gheață, sărind de colo-colo, apoi, să se scufunde, cu repeziciune, în apă, permițându-mi să fac o poză, vesel, adunând părți din viața lor, ca într-o zi, să întorc pagina albumului, în grabă, iar de pe fața mea, să răsară, cu ușurință, culoarea unui zâmbet...
Apoi, în cea de-a doua călătorie a mea, doresc să merg în nord, unde ar trebui să găsesc Oceanul Arctic, în permanență acoperit de gheață și privind soarele, acolo, deasupra orizontului, pe timp de vară, îmi voi dori să mă reîntorc, să-l văd dedesubt, în iarnă, când ar trebui să mă împrietenesc cu un urs polar, sau poate … cu o focă?!
Mă întreb...
“ - Arăta-voi eu prietenilor mei, frumoasele poze când vor fi triști?! Smulge-le-voi eu, de pe fețele lor, un zâmbet, precum aveau în trecut iar acum, nu mai este?! Găsi-voi eu în acestea o cale să le arăt o lume minunată, doar împrumutând, pentru o vreme, aripile păsării de foc, Phoenix?! “
Mă voi indrepta către est, imediat, în cea de-a treia călătorie ce-o voi face, să privesc răsăritul soarelui, pe pământ asiatic, să țin o unică perlă în mână, doar pentru un minut mai mult, apoi, zâmbitor, să-mi pun o dorință și s-o arunc în mare, înapoi de unde vine?! Fi-va acea zi cu o semnificație în viața mea, precum copacii au, pentru multele păsări? Va fi o șansă cumva, să găsesc un alt suflet, ca și mine, să-mi arate… momentele sale împărtășite de tristețe și bucurie, descrise în cuvinte, precum formele muntelui mijlociu, unde rocile… cad, vrând să ajungă-n vale, unde printre palmieri, sălășluiesc statuile antice, expresii artistice, ale multor sculptori, ale acelor timpuri… Parcă văd iar oamenii, acum, mergând pe acea alee… oare toți vor să privească uluiți calea mitologică a naturii, ce-și arată frânturi din ea, de-a lungul călătoriilor?! Precum în poveștile antice, Phoenix, pasărea focului, se-arată urcând pe cer, sus, tot mai sus, să ducă sufletele oamenilor, de dedesubt, către locuri cerești, se agită în soare?!
Mă voi îndrepta către vest, ca să privesc apusul, un soare galben formând paleta de culori, ce trebuie s-o găsesc, sau poate acel pictor ce-a animat totul, să se întâmple în așa mod, precum la apus se odihnea sfârșitul zilei, gătindu-se pentru luna ce în grabă urca sus, neîncetat, iar cei romantici, să nu se mai sature privind-o cu agitația inimilor lor, precum albinuțele, lângă o floare, să descrie cercuri împrejuru-i, cu dorință de a simți emoții multe, tot mai multe, iar scânteiele mici ale focului, în fața lor, să rămână în amintiri pentru totdeauna… Va semăna cu aripile păsării Phoenix , deschise larg, pe cer… Mai devreme, albastru cu alb, iar acum, galben amestecat cu oranj, roșu și violet, formând culorile vieții, șapte la număr, spectrul luminii?!
De voi găsi vreodată acea pasăre, o voi ruga să-mi dea aripile sale și deși e un mit, pentru unii, pentru mine, e real, iar numele ei e Pasărea De Foc, PHOENIX, reprezentând vise, acoperite acum, de un sigiliu...


©Th3Mirr0r