ca o carte bătută de ploaie colindam ulița satului combinând în minte toate functiile trigonometrice posibile. eram gata să fac orice. să iau un tren și acesta să mă lase într-o haltă în mijlocul unei câmpii albe. eram în stare să petrec o noapte întreagă într-o cafenea iar în zori să mă îndrăgostesc de prima clientă care ar fi intrat acolo purtând tălpici. fugeam de locuri, de amintiri, și din urmă simteam că sunt urmărit de tiruri bulgărești pline cu fragmente de pergament din biblioteca alexandriei. alergam speriat printre brazi, printre mașini, printre clădiri. picioarele mi-erau grele de melci de mare, de trohei, de iambi, și uneori mă depășea în viteză o trăsură neagră. mă opream privind în toate părțile și de la om la om vedeam cum trece curentul electric, mă opream doar cât să fumez o țigară dar și atunci cu sentimentul că sunt prins în ecranul unui televizor. și astfel am fugit de toate ferestrele lumii. copacii înfloreau mai departe. în franța șoferii de tir te aruncau la fel ca și-nainte din cabină dacă le puneai bani pe bord atunci când plecai la ocazie. mai primeam câte un sms de la vreun amic care mă întreba unde sunt căci ar fi vrut să jucăm careuri. dar eu eram fericit. eram un dresor care lătra la singurătate. singurătatea răspundea doar atât: "almond tree". almond tree. o vreme am fost arheolog. apoi am ajuns prin minister. apoi am vândut bilete la cinema patria. vreo două săptămâni am dat chiar și la lopată. dar oriunde ajungeam o zăream pe creolă lângă un cal într-o ipostază sexuală mai puțin firească. pleacă, te implor! strigam către ea, dar ea se apropia și își strecura degetele reci prin cojocul meu. zâmbea, ofta, se îndepărta. și uite așa de fiecare dată credeam că nu o să o mai văd niciodată. mă așteptam să lucreze în vreo centrală telefonică la cât de mult îi plăcea telefonul.
au trecut ani, așa cum spune cântecul de la vama veche, au trecut ani iar eu în dimineața unei ierni geroase citeam din biblie trântit pe zăpadă. câțiva puști legaseră de un pom o pisică înfometată și o auzeam mieunând în depărtare. eram însoțit pretutindeni de un crucifix și în buzunarul de la piept aveam o lumânare (mai prindeam câte un hoț și îl puneam să jure pe marginea unei căldări de apă că nu este el cel ce intră noapte de noapte în cimitirul evreiesc și aruncă pe mormântul mariei un pumn de sare). era o zi de luni. pe cer norii formau note de jazz. am adormit de plăcere visând. se făcea că sunt din nou pe ulița satului. și în vis priveam către cer dar din cerul fără nori cădeau picături de sânge și bucăți de haine. 1 unread message. citesc speriat rândurile de pe ecranul tft al mobilului și mă întorc tremurând. în ușa bisericii, creola maria, mă aștepta cu brațele în șolduri, făcându-mi cu ochiul, goală.
eram sfârșit.