Când am gasit anunțul pe net, m-a intrigat denumirea. Adică de ce XXL? O fi numai pentru supraponderali? Ori trebuia să citesc literele ca pe cifre romane? M-am dumirit curând, intrând pe blogul doamnei Elena Toma și am aflat că, de fapt, concursul se adresa unor „oameni excepționali, de mărimi excepționale”. Dar nu la talie, nu la pantofi. Nici macar la IQ. Și că „Adevărata frumusețe nu are vârstă, greutate, înălțime. Ea este spirit ce dăinuie”. Acum, în urmă, după ce am cunoscut-o pe doamna Toma, pe ceilalți implicați, după ce am fost la Pitești, pot afirma că XXL face referire la mărimea sufletului. Chiar îmi place cum sună: oameni cu suflet XXL.
Elena Toma nu s-a mulțumit să primească niște texte la concurs, apoi să anunțe rezultatele. Acesta a fost doar pretextul. A dorit să interacționeze cu fiecare, să creeze împreună cu oamenii întâlniți în spațiul virtual un adevărat univers al celor iubitori de cultură, de artă, de frumos. Și nu s-a oprit aici: dacă totul ar fi rămas în virtual, ar fi semănat cu o iluzie. Viața noastră e plină de iluzii, nu se simțea nevoia de una în plus. De aceea, făcând eforturi pe care numai dumneaei le știe, contactând oameni XXL, a reușit să ne adune într-o frumoasă locație a nu mai puțin fascinantului oraș Pitești, în data de 19 octombrie 2012.
Mă grăbesc să spun totul și sar etape. Încă n-am ajuns la Pitești. Acolo se află doar doamna Toma, iar eu la Slobozia. După ce i-am trimis, în format electronic, o revistă „Helis”, m-a sunat să mă întrebe ce revistă-i asta și dacă n-am vrea să devenim parteneri ai recent înființatului Radio Club XXL. Am vorbit cu redactorul șef – domnul Gheorghe Dobre – a fost de acord, și iată-ne parteneri întru ale culturii. În baza acestui parteneriat, revista „Helis” a acordat un premiu la concursul Univers Românesc XXL, elevei Tabita Streinu (13 ani) din Drobeta Turnu Severin. Mama Tabitei, doamna Daniela Streinu, mi-a spus că Tabita este foarte fericită. Noi nădăjduim să-i dăm aripi cu modesta noastră contribuție și chiar am rugat-o pe doamna Daniela să o încurajeze și să o ajute cât poate în exprimarea pe mai departe a talentului și pasiunii sale. Evident, sperăm să audă/ citească și profesorii de română ai Tabitei, și nu numai ei.
Tot în baza parteneriatului cu revista „Helis”, doamna Elena m-a întrebat, așa, fără pregătire prealabilă, dacă nu vreau să devin redactor al unei emisiuni de radio în care să prezint revista și pe truditorii ei, să citesc din creațiile mele și ale autorilor slobozeni și, în general, să spun cam ce-mi place. Am fost extrem de încântată de idee, chiar dacă m-am blocat la incompatibilitățile tehnice dintre programe. Astfel, în marea sa generozitate, doamna Toma îmi alocase două spații de emisie: unul joia, la emisiunea „Profil Cultural”, iar altul vinerea, cu emisiunea pe care am intitulat-o, după mai multe încercări: „Din Bărăgan, cu drag!”. Am apreciat enorm încrederea pe care mi-a acordat-o și faptul că mi-a dat libertate în realizarea emisiunilor. Am aflat cu tristețe că, momentan, radioul s-a închis. Tristețea provine nu atât din faptul în sine, cât mai ales din motivul acestei decizii care a aparținut doamnei Toma. Unul dintre redactorii îndrăgiți ai radioului și bun prieten al doamnei Toma – domnul Mircea Vrăjitoru din Constanța – este destul de grav bolnav. Elena Toma a închis radioul adresând lui Mircea Vrăjitoru un ultimatum: „Până ce n-ai să te faci bine, n-am să-i dau drumul!”. Să ne rugăm pentru sănătatea lui Mircea și pentru revenirea radioului!
La Pitești, am fost invitată împreună cu Gheorghe Dobre. Eu, în calitate de premiantă (atât la proză, cât și la poezie), domnul Dobre, în calitate de redactor șef al revistei „Helis” și președinte al Asociației Culturale „Helis”. Domnia sa, din motive nemotivate, nu a putut veni. Astfel, Asociația Helis a fost reprezentată de doamna Creola Buzu. De unde până unde? Păi… de la Vitalie.
Foarte mândre de noi că am nimerit autostrada București-Pitești (via centura Bucureștiului), am uitat să ne oprim la timp. De fapt, indicațiile prețioase ale unui taximetrist (care a sărit peste un „dreapta, la primul sens giratoriu”), ne-au trimis tocmai la Poiana Lacului (la vreo 15 Km de Pitești). Nu-i nimic, a fost un drum minunat prin pădure, într-o zi blândă de toamnă în care auriul copacilor parcă te umplea de lumină. E frumos drumul până la Poiana Lacului, dar, dacă vreți să ajungeți la „Cornul Vânătorului” nu uitați să faceți de două ori dreapta, dreapta, la sensurile giratorii. Ei, tot pățitu-i priceput! „Cornul vânătorului” este o locație absolut mirifică și nu-mi imaginez anotimp în care să arate mai frumos decât toamna. Însă, dacă mergeți toamna, nu uitați să vă luați și casca de protecție. Mai pică din când în când câte o castană sau ghindă. Eu am luat două: una în parbriz și una în cap. Și nu mi-e de parbriz, că acela se schimbă… N-am să trec repede peste „Cornul vânătorului”. Nici n-am să-l descriu. Cine vrea informații le găsește pe internet, sunt și fotografii „rotitoare” pe site-ul locației. Eu vă voi spune doar ceea ce nu găsiți pe internet, oricât ați căuta. Google search n-a ajuns la performanța (și dați-mi voie să-mi exprim convingerea că nici nu va ajunge vreodata) de a depista oamenii cu suflet XXL. Unul dintre aceștia este Patronul Liviu Iliescu, cel care a pus la dispoziție, timp de 2 zile, cazarea, masa și sala de desfășurare a festivităților pentru toți cei prezenți la festival. Vi se pare mult? Vi se pare puțin? Faceți la fel aceia care vă permiteți și aflați răspunsul! Iar aceia care nu vă permiteți, înghițiți-vă replica „Las’ că are de unde!” (în cazul în care v-ar da târcoale)! L-am surprins ajutând la aranjarea meselor, privind cu ochiul atent la detalii, iar când a fost invitat la microfon, a spus vreo două cuvinte, cu grijă să nu pară în centrul atenției. L-am felicitat și i-am mulțumit pentru gestul său și mi-a răspuns cu modestie: „Nici eu n-am avut dintotdeauna; apoi, cultura trebuie ajutată”.
Doamna Toma ne-a așteptat în holul hotelului, apoi am ieșit în grădina de vară, unde ne-a dat indicații despre ce avea să urmeze. Ce avea să urmeze a fost o festivitate cumva mai altfel, combinată cu filmare pentru realizarea a două filme – unul pentru emisiunea „Treptele succesului” de la Curier TV Pitești (redactor: Elena Toma, operator: Alin… Vitamină), iar altul pentru un concurs de scurt-metraje. Așadar, doamna Toma e hotărâtă să ne arate lumii. Sperăm ca lumea să nu ne arate cu degetul. A fost o experiență intersantă, cu tot ce s-a petrecut acolo. Am admirat nespus elevii pregătiți de Elena Toma, foarte talentați, care au cântat, au dansat, au încântat. Toată stima, doamna Toma! Am spus-o și nu voi înceta s-o spun: avem o generație de tineri frumoși, deștepți și talentați. Trebuie numai să „pună cineva mâna pe ei”, să-i adune de pe străzi, din baruri și de pe aiurea, și să-i pună că cânte, să danseze, să picteze, să joace teatru, șah, tenis, să scrie, etc, așadar să le stimuleze cumva creativitatea și talentul.
Am avut ocazia să-i ascultăm pe cei premiați, dar nu numai. Un „personaj” pitoresc și încântător este doamna Olga (de profesie avocat sau procuror), dar care, intrând în Salonul Oval cu brațul plin de flori, s-a recomandat „Olga, florăreasa”, dumneaei fiind deținătoarea unei florării. Ne-a spus cu zâmbetul pe buze că afacerea cu florile e destul de profitabilă, mai ales de pe urma bărbaților. Dar nu numai. „Unii sunt așa de îndrăgostiți că nu-și mai dau seama că, dacă Olga ar vorbi, ar ieși război civil”. Să nu vorbiți, doamna Olga! Fix asta ne mai lipsea – război civil. În rest, de nimic nu ducem lipsă.
Alături de noi a fost și fiica cea mică a doamnei Elena – Ana-Maria Toma – solistă la cafeneaua „Iguana” din București, împreună cu al său prieten (slobozean!), Liviu. Creola a descoperit în Liviu un fost elev. Ce mică-i lumea! Sau, cum spunea cineva: „Lumea nu-i decât un sat mai mare”.
M-am bucurat să-i cunosc și pe Liviu Dumitrana („vinovatul” fără vină de apariția radioului), Corina Militaru și domnul Militaru, Lili și Costel Cristea (redactori), Ionel Riți, Dorel Pietrăreanu, Ioana Stoilă. Cu toții i-am cântat „Mulți ani trăiască” doamnei Toma, a cărei zi de naștere fusese „ieri”, adică pe 18 octombrie. La rândul ei, artista Elena Toma ne-a încântat cu vocea sa, cu care a vrăjit mulți oameni, cu niște ani în urmă.
Dincolo de povestea acestui festival, de cele petrecute acolo, m-a impresionat până la zguduirea simțurilor povestea de viață a Elenei Toma, spusă pe scurt de ea însăși. Mai bine de o oră, am ascultat toți, abia îndrăznind să respirăm, o „spovedanie”, am asistat la derularea pe fast forward a firului unui destin cutremurător, dar la capătul căruia se află multă lumină. Voi spune doar concluzia dumneaei: „Am înțeles că rostul meu e să-i fac pe oameni fericiți. Nimic pentru mine, totul pentru alții”. Nu sunt îndreptățită să vorbesc despre aceasta, nici nu vreau să-mi fac „rating” pe seama unei povești care nu-mi aparține; știu numai că, dacă aș fi văzut un film (posibil să fie făcut unul), aș fi considerat că autorul scenariului a exagerat, că nu este deloc realist, că nu, astfel de lucruri nu se pot întâmpla. Și totuși, viața e uneori un regizor suprarealist care ne obligă să asistăm neputincioși la propriile drame ale trecerii noastre prin această scurtă călătorie pământeană. Noi devenim actorii care n-au voie să schimbe replica, decorul, „partitura”. Piloții care au pierdut legătura cu turnul de control, fiind nevoiți să-și poarte singuri aeronava prin ceață. Și totuși, și totuși se-ntâmplă minuni! O astfel de minune s-a întâmplat Elenei Toma, nouă, celor care am cunoscut-o și o prețuim pentru ghidușiile pe care le pune la cale din „palatul culturii mele”. Îi dorim ani mulți și fericiți și cât mai multe întâmplări XXL! La care, evident, să fim și noi de față.
A doua zi, după micul dejun, după ce am mai depănat diverse povești, am împărțit reviste și cărți (misiune specială de la „șeful” Dobre), ne-am luat la revedere. Ce frumos cuvânt! Revedere. Cu toate că uneori îl spunem fără să-l onorăm. Am profitat de ocazie, pentru a mai vedea ceva din orașul Pitești. Foarte aproape de „Cornul Vânătorului” se află Mănăstirea „Sfânta Treime” și Parcul Trivale de care piteștenii sunt așa de mândri. Au și de ce. Așa cum aveam să constatăm și prin alte parcuri, acestea sunt nu doar frumoase și curate, ci și dotate cu aparate de fitness, la care accesul este permis gratuit tuturor. Un proiect al Primăriei Pitești. Vrem și noi, domnule Primar! După ce ne-am limpezit privirile cu frumusețea din jur, ne-am mai luminat puțin sufletele la Mănăstire, am luat drumul înapoi spre casă. Despre care nu voi mai povesti. Veți spune că e prea de tot, că inventez. Atâta vreau să vă întreb: v-a reușit vreodată performanța de a intra pe autostradă pe contrasens? (Ca-n bancul ăla: Soția își sună soțul și-l informează: „Ai grijă, dragă, că anunță la radio că a intrat un amețit pe autostradă pe contrasens! La care soțul îi răspunde superior: „Unul singur? Da’ de unde! Sunt o grămadă!”). Nici mie, nu vă speriați. Dar am fost la un pas. Noroc că Dumnezeu îi apără și pe amețiți! Doamna Toma, n-ați putea aranja pe la Ministerul Transporturilor să facă și o autostradă XXL?