... m-am gândit.
Ce se v-a întâmpla cu A dacă eu voi păți ceva? Cum va putea ea trece peste așa ceva? Cum vor trece T & D peste asta? Îmi pare rău pentru durerea ce-o voi putea potențial pricinui fără voia mea! Și-aș vrea ca asta să treacă cumva nemenționat, ca o notă de subsol într-un roman captivant. Dar o notă importantă din viața lor... nu atât de mult încât să sufere, dar nici atât de puțin încât uitarea să mă șteargă definitiv din memoria lor. Oricum asta nu se poate!
Dar ea, ea aș vrea să treacă mai departe, să depășească durerea, să învețe să crească din nou în sufletul ei ceva numit speranță, iubire, liniște.
Nu mi-ar plăcea să o știu strânsă de durere, în umbră!
Asta m-ar face să mă strâng și eu în pământ!
I am sorry, guys, but I don't mean nothing at all to this all, and everything to you for a while, a short or a long time, really doesn't matter! What matter most is for you to make all that you can out of your life! And to keep a good memory of me! That would mean everything in the end.
I am alone, but...
But that's everybody else facing God, isn't it?

Așa încât zâmbește A! Privește dimineața și bucură-te de picăturile acestea de ploaie de pe frunze, de cintezoiul ce nu-și astâmpără iubirea de lumină, de viață! De tot ce poți atinge cu toate simțurile, bucură-te fecioară, căci bucuria ta va fi dragostea mea! Eu voi fi Dumnezeu pe cealaltă parte. Și asta va fi bine, dragostea mea!

***

moartea este întotdeauna un loc cedat pentru altcineva.
Sau poate altceva.
You never know.

***

Sunt într-un ceaun. Oricât aș încerca nu mă pot ridica. Încerc să mă târăsc milimetric, să nu alunec, îmi extind pântecul pe metalul rece și mă simt ca un păianjen fragil, nesigur cu tentacule în loc de picioare, iar transpirația, sudoarea ca un gel ce-mi țâșnește din pori este cel mai mare dușman al meu. Eu nu sunt eu, ci o păpușă dezarticulată, iar privirea mea este la o palmă de mâinile încordate și la 10 metri deasupra. Îți potrivești ochelarii și mă privești și în clipa asta îți trece critic prin minte distanța asta îngrozitoare pe care o simt în ceafă ca o gheară ce mă strivește. Trebuie să îmi adun forțele ca să mă izbesc de aici, de acum, niște cuvinte atât de simple, și să întind mâna ca să mai apuc o palmă de speranță către marginea/limita asta ce-și cască fălcile plictisite.
Întoarce ceanul, închide-mă sau aruncă-mă!
Dar nu, nimeni altcineva nu este... aici, acum! Doar eu. Toată speranța mea sunt eu. Așa a fost mereu, dar abia acum pot vedea clar limita, gingia asta știrbă. Haide, nătângule, adună-te și întinde-ți pântecul cât mai aderent pe panta asta rece și lucioasă. Sper ca sarea să îmi facă sudoarea cât mai lipicioasă, sarcina asta electrică mă poate salva.

***

Politicos ei îmi zic: „Hey!”. Eu mă agăț de fiecare cuvânt și navighez din salut în salut, ca o maimuță ce speră ca liana asta o să o ducă cât mai departe. Nici nu mă mai gândesc la nimic atunci când vorbesc. Las fiecare cuvânt să mă pătrundă cât mai adânc, iar răspunsul meu izvorăște atunci din subcortex, iar sinceritatea lui ține de cât de obosit sunt încât să inhib sau să las să îmi scape cât mai mult. Nu controlez nimic, doar sar (reflex) atunci când mi se termină coarda.
Ei mă iubesc. Iubirea aceea în care sunt pus pe cântar alături de gologani ce cumva atârnă greu în întunericul buzunarului, iar alții își freacă mâinile bucuroși ca de-o afacere bună. Ei mă iubesc. Cumva simt iubirea asta țâșnind din buzunare cum roade ca un vierme.
Toată lumea e fericită. Îi auzi: „I love this! This is great! What do you say? We meet here next week, and we'll do it again!”
Sure, why not!
Doar în clipele astea îți dai seama cât de puțin exiști! Pină was wright in one of that dance.
Everything in life is joy!
Well, not everything! Very nice, very nice... ajungi să exclami obsedant, și doar așa ajungi să vezi puținătea evoluției.
Va trebui să devenim nebuni. Asta pare singura soluție viabilă.
Și mă las purtat de gânduri ca un pai peste ape. Iar malurile nu mi se mai par o ieșire. Ci doar fălci deschise de-o foame tot mai acidă.

***

Te las cu un gând.
Sunt totuși aici. Și o să fac tot ce-i posibil să nu-ți pricinuiesc nici un rău prin respirația, prezența mea.
Cândva credeam că tu, lumea asta este o proiecție a mea. Dar acum îmi dau seama că totul e invers.
Eu sunt amin. Între prima și ultima răsuflare, sunt acel punct. Clipa. Prin prezență - o absență puternică. Iar în absență - infinit.
(Un melc și-a lăsat cochilia lipită de-o stinghie în gard, în timp ce el moare, se usucă înlăuntru. Între timp o gânganie se lovește repetat de plasticul felinarului. Un zbor. Corzi de pian și vioară...)