mă răsucesc prin venele tale ca nisipul în clepsidre -
fără să-ți măsor timpul, nici să-ți număr amanții întâlniți
prin saloanele inimii umbroase, neasemuit de frumoase!

Mă întreb ce faci când ești singură, prea singură...
numeri pași răsuciți?

la un centimetru de fruntea ta,
o hologramă,
mi se întoarce sărutul înjumătățit

Nu mă vezi.
Nu mă simți.

Sunt așternut umbrei tale, (dar cine se mai apleacă spre umbre?!)
Oscilând, trista mea alcătuire te absoarbe înapoi pe măsura ultimului ,,te iubesc’’,
pe ureche lacomă susurului vocii nedeslușite

Umbra ține în ,,mâna-ei-umbră'' umbra unui baston alb -
iminente intersecțiile croite pieziș - se scurge lin
și mai lin

nisip clepsidrei