Îmi e atât de foame, îmi este dor! Dacă aș putea să adun iubirea tuturor femeilor din viața mea, într-una singură! Atunci aș putea imagina, săruta, unicatul iubirii, o femeie pe care o tot „desenez", o îmbrac, apoi o dezbrac, o așez pe un soclu imaginativ și o admir, la fiecare răsărit de soare. Fiecare rază care cade pe trupul ei mă face să o iubesc altfel, să vorbesc cu ea alte partituri ale destinului, să o fac să înțeleagă, odată cu mine, că nimic nu merită mai mult decât iubirea. Tu, femeie minunată, o geană a apusului meu, o blândă supunere a mea, un mic spectacol al vieții la margine de cortină, la un pas de aplauze, la o parte din propriul scenariu al unui film din epoca inimilor pereche. Unde ești? De ce nu ești? De ce ai fi? Pentru că ai înțelege cât de mult pierzi închizându-te în colivie și aruncându-ți cheia. Un abis ar putea deveni ecoul strigătului în dimineața unui serial. Tu ești eroina mea. Eu sunt o parte din tine. Voi avea un viitor? Nu-l vreau monoton, absurd și repetabil. Nu mai vreau inevitabila povară a resemnării...
Mă voi apropia de tine atât cât îmi permiți. Spațiul tău de intimitate va fi respectat cu sfințenie, dar atunci când mă vei chema te voi auzi și voi veni, iubirea mea. Îți ascult sfatul și încerc să-mi pansez rănile, dar mă simt uneori atât de gol, atât de desculț, încât singura alinare ar fi o mângâiere de la tine, un sărut ce poate să vindece toată suferința unei ploi reci. Plouă în ziua mea și fiecare picătură îmi atinge buzele. Rebele clipe, rebele picături de viață. Surâd! Știu că te gândești la mine și puterea îmi vine de departe, dintr-un timp ce este comun, și oricât încerci să fugi nu vei mai putea să trăiești fără dorința de a mă îmbrățișa din nou. Ai putea spune că te „amărăsc". Ai putea spune orice. Și eu spun: te voi „amărî" până când vei alerga către mine, brațele vor simți setea de curgere către trupul ce așteaptă dezlănțuirea unei pasiuni. Știu ca mă iubești. Îți este frică de tine. Aprinde lumina, deschide ochii și zâmbește. Vei descoperi neîmpotrivirea...
Lumină și intimitate. Foc și jar. Jumătăți risipite în alte zări, niciodată aceleași, mereu în contratimp. Te voi căuta mereu și chiar dacă aș planta în fiecare colț mesaje și rugăminți, sper să fii a mea. Am să-mi opresc pașii și gândurile acolo unde ești tu, draga mea dragă. Într-o singurătate în doi culegi vorbe și le citești, le recitești cu tine de față, uitând să te lași uitării ce aduce liniște. Ridică-te în picioare și mergi, mergi departe într-un loc unde doar tu și pereții cuvântului puteți sta de vorbă. Pune-ți întrebări și așteaptă răspunsurile. Te rog, scumpa mea! Nu știu dacă vor fi cele pe care vrei să le auzi, dar trebuie să faci asta înainte de a fi târziu în jurul acestui timp al nostru. Mă ridic și nu uit să fac reverența pe care o meriți. Am învățat să te prețuiesc povestindu-ți nopțile în puținele cuvinte ce-mi aparțin. Deschide fereastra, privește un apus și imaginează-ți că nu pot ajunge la el până când nu vom dansa împreună o noapte dintr-un anotimp...
Dinspre seara anotimpului de iubire sosește gând după gând și înțeleg din ce în ce mai clar că iubirea-mi va fi împărtășită. Pasagerul cuvintelor mele își îmbarcă fiecare curiozitate în compartimentul așezat deasupra unei aripi. Curios, dar privirile se întretaie în diagonala întinderii de mână după coapsa flămândă. Surâsul complice se întinde să-și odihnească cărările bătătorite de atâta așteptare. O viață de om pentru a avea puterea de ați arăta iubirea. E mult? E puțin? Urc și cu fiecare treaptă a scrisului meu dau de nesecata fântână a dorului pentru femeia ce nu-mi aparține. Este o altă aripă. Una destul de îndrăzneață, culoarea părului ei este... O altă noapte. Același anotimp, o altă aripă a unui clișeu ce seamănă cu viața. Zi, seară, noapte, lumină, întuneric, iubire. Atâta iubire pentru o femeie. E meritul ei, e iubirea mea pentru ea, este însăși așteptarea unei singure nopți. Deseori, mă întreb cum va arăta acea noapte, sărut și lumină, dans și dragoste, o noapte ce, și ea ca și mine, se va sfârși într-o altă dimineață...