Ajunse la vârsta când între ea și un El nu mai era loc de experimente, adică îl cam știa și o obosea orice încercare de a o juca pe degete. Îi simțea orice vicleșug de băiețism, încât nu mai putea să o înșele. Îl simțea de la o poștă și așa cum ea demult își spuse că nu mai rămâne loc de viclenii și lacrimi, și scene între ea și un el, comunica doar cu acei care se deschideau ca florile la soare. Nu mai depunea nici un efort pentru hermeneutici androcentrice. Semiotica gesturilor ascunse nu o mai tenta, accepta totul ca de la sine, nu... desigur că nu! E bine așa. Învățase asta atunci în acea noapte, poți spune de Ghetsimani, când el îi spusese că pleacă. Pleci? Cum? Așa!
Auzise istorii similare după aceea, de la 1001 de femei, dar atunci, cerurile i se prăbușise în cap... Pleci? Acum deja știe răspunsul, unde s-ar duce se va întoarce și marea lui eroare este că va găsi un pustiu pârjolit, acolo unde cândva era o oază, adică erai tu... În Ghetsimani îi secase ei atunci lacrimile, acolo învățase să nu aștepte, să nu roage, să nu creadă. Pleci? Pleacă! Poți urca și pe cruce, e alegerea ta și în ea e ascunsă libertatea. Asta învățase ea atunci, Miriam care nu mai plânge și nu mai așteaptă...
De fiecare dată când i se spune că e Festival Etno-jazz în urbe, când e toamnă târzie, de cad frunzele a noiembrie, Miriam știe că totul a rămas atunci, acolo, în acea noapte! Pleci? Îți pot împrumuta valiza mea de piele și bani îți pot da, dacă ai nevoie. Te pot petrece și la gară, la gara celor patru vânturi, în care ele șuieră a plecare și de drum bun îți pot cânta și de frunză verde. Și să te bocesc pot, așa cum nu te-ar boci nici o bocitoare... Dar mi-i lene. O lene metafizică să ies din casă, din mine, din TOT, ia-ți un taxi și pleacă, că nu am nici un chef să te însoțesc. În patul meu, culcușul meu, cochilia intimității mele mă simt bine și faci ce vrei, cum vrei, când vrei și cu CINE vrei! Ești iertat, pleacă și nu mai păcătui!

Pericle, nu mai ești un pericol pentru viață, zicea Aspasia râzând spre soare...