degeaba mai strig niarne
sperând să aud acel glas atotștiutor deslușindu-mi
în imensa întindere vorbele îndrăznețe ale
cunoașterii poate scărița urechii mele nu vrea să le ia în seamă
îndemnându-mă să-i urc alte trepte săpate adânc în grota uriașă
a necunoașterii aștept ca o stalactică lipită de pereții
încremeniți ai vremurilor picurând câte o lacrimă ca semn
al neputinței de a-mi aminti direcția străbătută de zeul înțelepciunii
zidesc în mine munte de pietate și mă doare pieptul
când bătăi zgomotoase sparg ecoul muntelui rupând membranele
cuvintelor curg ademenitoare umplându-mi sângele cu odihnă
biruindu-mă cu limpezirea lor spusă încet ca o taină veche
ca o păgână mă așez în genunchi respirând din clemența aerului
adierile pline de viață ca și cum mi-aș umple plămânii cu idolii luminii
ce risipesc prin mine ca-ntr-un joc de carusel veșnicia miilor de ani
păstrați intacți în răsăritul fiecărei dimineți


13 martie 2012