Poeme de pe cele două maluri ale sufletului
de Bianca Marcovici
Țin în mână o carte ceva mai mare ca… buzunarul unei haine bărbătești, în care îmi zâmbește de pe copertă, autoarea: Bianca Marcovici. Din titlurile volumașului mai desprindem că el a apărut în colecția „Opera Omnia – poezie contemporană” și a fost editat la TipoMoldova din Iași în 2011. Iar mai departe am citit numele a doi prieteni ieșeni, ambii scriitori și editori: Valeriu Stancu, coordonator principal și Adi Cristi, tot coordonator care s-a ocupat de selectarea poeziilor din cele 230 de pagini ale „buzunarului”.
De mai mulți ani Iașul este primul oraș din România care, prin scriitorii lui, ține sus stindardul relațiilor cu Asociația Scriitorilor de limbă română din Israel, tipărește și lansează cărțile israelienilor atât din România, cât și din Israel, se preocupă de cunoașterea în Țara Carpaților a celor ce scriu românește departe de patria natală, în Țara Sfântă. Cea mai recentă realizare a ieșenilor o reprezintă editarea a două serii de opere, una de proză, alta de poezie a scriitorilor din România și Israel, cartea Biancăi Marcovici făcând parte dintre volumele de versuri care au văzut deja lumina tiparului. În fiecare carte din cele două colecții se publică cele mai frumoase poezii sau cea mai reușită proză – selecțiuni – din opera fiecărui scriitor în parte.
Așadar, „Poeme de pe cele două maluri ale sufletului” reprezintă o culegere a celor mai interesante poezii ale Biancăi Marcovici și trebuie să spunem că acest volum este foarte reușit, atât prin publicarea unor versuri deosebite, cât și sub aspect grafic. Îți merg pur și simplu la inimă poezii cum ar fi „Pace” (care în mod semnificativ deschide volumul), „Auschwitz” (Suntem martorii/Suntem supraviețuitorii/ Unui popor „neiubit”), „Mediterana”, „Clipa”, „Patria”, „Sinagoga din Dresda”, „Ierusalim”; mai amintim poeziile de dragoste, dar și acelea care vorbesc despre veșnicie … Și ca o curiozitate, menționez că dacă volumul se deschide cu poezia „Pace”, ultimul cuvânt din carte este tot pace! Pentru că poeții, ca și prozatorii, ca să poată crea au nevoie de liniște, de pace!
Bianca Marcovici, care nu-și uită Iașul în care a trăit în România, pentru „Cele două maluri ale sufletului” te felicit din inimă!

G. Mosari

(Revista Familiei)
ISRAEL, martie, 2012

_____________
Pace pe malurile mele, note de lectură, Eduard Mattes


''Poeme de pe cele două maluri ale sufletului'' Colecția ''OPERA OMNIA'' Poezie contemporană - editura TIPO – MOLDOVA IAȘI, 2011
Nici nu mai suntem surprinși de fertilitatea Biancăi Marcovici pe tărâmul poeziei moderne! Era, de altfel de așteptat că va lovi din nou! Era doar o problemă de timp. Și iat-o pe poetă ancorată de această dată cu un picior pe malul Bahluiului, la Iași și cu altul, pe malul Mării Mediterane, la Haifa! Am făcut deci, cunoștință cu cele două maluri ale sufletului ei complicat, ambele comune nouă, și ei și mie, amândoi găsind soluții pentru supraviețuirea lângă această nouă mamă a noastră, ISRAEL. PACEA, de care cu toții avem atâta nevoie, este descrisă ca o ''stofă întoarsă pe dos'': ''Pacea asta zgomotoasă... Pasăre împăiată Cu ochii mari, speriați...'' ''Pacea asta tropăită și amărâtă'' Volumul începe și se termină cu cuvântul ''PACE'', în mod obsesiv și ciclic, pacea fiind nu doar salutul național în Israel ci și o năzuință fierbinte a fiecăruia dintre noi. Haifa, orașul ''zidurilor de sprijin'' datorită construcțiilor și sistematizării în pantă, se regăsește ca o ofrandă, ca o dragoste tainică și necesară în sufletul autoarei: ''Zidul meu de sprijin îmi apără spatele...'' atât în ''Renasc și dincolo'', cât și în ''Septembrie'' și în ''Pactul eșecului'': ''...și eu cresc artificial și mă nasc în fiecare zi, mai înflorită, mai artificială, mai tăcută, mai uluită de ce mi se întâmplă...'' (''Pactul eșecului'') Poeta renaște mereu prin poezie și din poezie, ignoră pe cei care privesc poezia și pe poet disprețuindu-i pasiunile reprezentate de continuarea îndârjită a activitatii literare ca ingineră și tangențială la sunete viorii ''copie Cremona'', uitată poate sub patul unchiului de la Iași... ''mi-a zis să-mi șterg viața poetică, e o lacrimă cu prea multă putere sunt prea mulți grafomani în agonia agoniei care o să te înghită de vie!'' (''Scorpionul a vorbit'') sau ''...Cât e de greu să răzbați În țara extremelor, În țara scaunelor tapițate, unde Cramponații de ele Privesc marea ca pe un bun al lor Privesc poezia ca pe-o Cenușăreasă Privesc poetul Ca un om coborât din altă lume...'' (''În țara extremelor'') și un alt exemplu: ''...Încerc să mă feresc De oamenii căpușă Dar nu reușesc.'' (''Akiva, Achiva'') Însă feminitatea învinge, dă viață, dăruiește suflet chiar și ''păsării iubire'': ''la Marea Moartă este viață...'' ''...cuvântul scăldat în pasărea iubire împreună pe viață'' (''Împreună'') ''e normal să pun întrebări naive ................. picturile naive nu nasc confuzii prea grave.'' (''Sunt femeie și pun întrebări naive'') Însă nu putem uita nici experiențele amare prin care-a trecut poporul evreu în lunga sa peregrinare prin fața tribunei istoriei; Poeta păstrează un moment de reculegere în amintirea martirilor care ne-au înlesnit, prin sacrificiul lor, nouă, celor de azi și celor de mâine, o casă sigură și un spate drept și demn: ISRAELUL: ''Suntem vii Suntem martorii Suntem supraviețuitorii Unui popor neiubit.'' (''Auschwitz'') Această casă demnă se cere păzită cu strășnicie în aceste vremuri comfuze când granița între bine și rău este atât de nesigură și cu nonșalanță, călcată în picioare: ''...veri prelungite sub tirul katiușelor tratate de pace intră în vigoare chiar acum între armă și armă între terorism și omenie.'' (''Între armă și armă'') Citind versurile cuprinse în ultimul volum al Biancăi Marcovici, am avut senzația că aud lovituri de spadă și chiar șuierăturile lor prin aer. ''Dansul săbiilor'' al lui Hachaturian mi se pare muzica cea mai potrivită acestui nou volum de poezie în care autoarea a devenit o adevărată maestră a ''spadei cuvintelor''. Și pentru că pomeneam feminitatea ei, poeta se lansează cu succes pe meterezele dragostei, ale nostalgiei, ale dorului de tinerețe și de amintiri: ''Între noi sunt tot mai puține uși Tot mai puține ferestre .......................... Între noi sunt mări și țări de cuvinte Tăceri abisale Multe tăceri.'' (''Preludiu'') sau ''...rămân cicatrici combinate pe fondul întâmplărilor trecute, eu cu moartea mamei – tu cu moartea în sine-'' ...................... violonista din mine e încă romanțioasă, te caută în partea muzicală a lucrurilor. tocmai zona ta lipsă.'' Și cu toate astea: ''...ies la suprafața lucrurilor să-ți primesc mâna salvatoare închipuită...'' (''Mediterana'') Bianca reușește un număr de adevărată echilibristică cu cuvintele care pe mine personal, m-a delectat: ''când acasă e departe și departe e undeva unde nu-i exact casa, cuibul'' Reușește de asemenea să meargă ca pe sârmă printre, pe de o parte, singurătate, dorință și platitudine și pe de cealaltă parte, intimitate: ''trupul cuvintelor tale se destinde iar eu îmi rezem capul de inima ta oază!'' (''Legenda II'') Ca orice existență obișnuită, neieșită din canoane și percepte, culegerea de față se apropie de sfârșit ca și viața, printr-o măiastră comparație cu banalul ascensor de care avem parte zilnic în clădirea care ne absoarbe pentru a ne putea hrăni familiile și pe noi înșine: ''...și, deodată, mi-am zis că asta-i viața mea, te urci în lift, urci rapid, mai apoi cobori încet, te mai oprești între etaje, alteori rămâi în lift, ajungi direct la minus 2... adică 2 metri în pământ, ...doar de pe o zi pe alta!'' (''Sacul alb'') Volumul actual îți lasă totuși o impresie de optimism; viața merită trăită, apreciată, iubită și respectată. Totuși nu oricine poate lăsa în urma sa o capodoperă! ''...Am deja șapte capodopere umane; fetele mele mi le-au dăruit.'' Așa cum am mai spus, placheta de versuri se încheie ciclic, cu obsedantul nostru cuvânt încărcat de nenumărate înțelesuri, PACE: ''...rezum totul printr-un cuvânt: PACE!'' (''Instinct'') Am mai recomandat scrierile sincere și plecate direct din ''casa sufletului'' ale Biancăi Marcovici dar, acum o fac cu și mai multă convingere găsindu-mă indubitabil în fața unei culegeri de poeme de o maturitate desăvârșită, de o sinceritate și o inocență în același timp, caracteristice artistei ajunsă pe culmile creației de unde poate contempla cu luare-aminte tot drumul parcurs, înțelegând și învățând din toate experiențele trăite și ordonate pe hârtie.
Arhitect, Eduard Mattes 17 martie 2012 – Haifa.
SURSA:
REVISTA FAMILIEI, ISRAEL, 23 MAI, 2012