Problema prozei feminine a fost complet neglijată, considerată un accident sau o întâmplare într-o istorie a literaturii jalonată de nume masculine. Critica și istoria literară mai nouă sau mai veche ocolesc, din motive încă necunoscute, dihotomia între literatura femeilor și a bărbaților, deși ea există, chiar dacă nu a atins o fază acută. Ca să justificăm afirmația de mai sus, cercetăm masivele volume ale distinsului profesor Eugen Simion, Scriitori români de azi (Vol I-IV), dar în cele peste trei mii de pagini nu descoperim decât trei nume de prozatoare din perioada respectivă (Dana Dumitriu, Rodica Adameșteanu și Rodica Palade). Cam așa stau lucrurile și în recentele și masivele Istorii ale literaturii de Ion Rotaru, Nicolae Manolescu sau Alex Ștefănescu. De-abia acum se nasc semnele de întrebare: ori femeile nu s-au aplecat spre proză – poezia este mult mai bine reprezentată - ori au avut mai multe greutăți de întâmpinat, poate n-au avut curajul necesar să abordeze o specie dificilă precum romanul care cere timp și răbdare, ori apetitul (gustul) cititorului nu mergea în această direcție.
Pe de altă parte, nici critica nu s-a aplecat cu seriozitate să analizeze fenomenul decât foarte târziu. Un studiu consistent pe această temă îl realizează Radu Voinescu în lucrarea Spectacolul literaturii, Editura Muzeului Literaturii, București (2003), căreia îi consacră un capitol foarte documentat, intitulat „Literatura feminină de azi”. Aici urmărește atât problematica poeziei, cât și pe cea a prozei, în context cultural universal, fără a epuiza subiectul, de altfel foarte vast, dar reușește să sintetizeze câteva elemente care să-i confere specificitate, cu alte cuvinte să-i definească genul proxim.
Intrigat de problemă, în câteva cronici de întâmpinare m-am aplecat cu seriozitate asupra câtorva autoare (la vârste diferite) de romane (din spații geografice diferite). Este vorba de Christina Wittelsbach, 24 de ani, București, (romanul „Confuzie sentimentală”, ed. Domino, 2009), Mihaela Burlacu, 34 de ani, Constanța, romanul „O vară de necuprins”, ed.Ex Ponto, 2009), Florentina Loredana Dalian, 43 de ani, Slobozia (romanul „Scrisori netrimise”, ed. Antares, 2011), și Speranța Calimi, 66 de ani, Bacău, (romanul „La nașterea mea a căzut o stea” ed. Vicovia, 2008), toate având un numitor comun, dragostea, cu traumatismele impuse de intervenția destinului. Desigur că aceste cărți și nume nu sunt nici pe departe suficiente pentru a se putea face generalizări, totuși am identificat multe aspecte pentru a conferi specificitate prozei feminine care, în momentul actual, pare a fi în ofensivă tematică și stilistică. Bineînțeles că trebuie avute în vedere diferențele de rigoare care țin de personalitatea, de inteligența și de talentul fiecăreia și care, până la urmă, dau farmec literaturii.
Diferențele nu sunt relevante pentru a considera că avem de-a face cu două literaturi: una a bărbaților, alta a femeilor, deși mișcarea feministă este în ofensivă culturală. Cert este că femeile scriu proză, în cele mai multe cazuri, altfel decât bărbații. Se opresc asupra unor teme specific feminine, de regulă iubirea. S-ar putea afirma că fac exces de iubire, fapt ce generează un exces de tragic, mai ales că recurg frecvent la motivul literar „fortuna labilis”. Paradoxul și imprevizibilul sunt mult mai prezente. Scriu într-o manieră aparte, recurgând, de cele mai multe ori, la un narator-personaj care se confesează la persoana întâi, trimițând pe cititor mai aproape de autentic. Poate că simt nevoia de devirilizare a literaturii contemporane, în scopul căutării unei identități, poate chiar a unei literaturi destinate exclusiv femeilor. Accentul este pus pe tema cuplului, întrucât femeia este confruntată cu mult mai multe obstacole în viața sentimentală. Aspectele cele mai importante ale acestor diferențieri pornesc de la faptul că predomină un sentimentalism feminin tipic și se exploatează detalii ale sensibilității și particularități ale receptării specific feminine. Nimeni nu poate descrie meandrele și abisurile sufletești ale unei femei mai bine ca o femeie. Scriitoarele femei caută o civilizație a instinctelor bazată pe senzații trăite cândva cu intensitate, experiențe recente, dar și cu refugii frecvente în vis. De aceea, par să recurgă cam la aceleași clișee lingvistice și scheme narative, lăsând impresia falsă că proza lor este insuficient maturizată. Mai au o trăsătură comună: preocuparea pentru lumea ideilor, proza lor fiind presărată cu numeroase reflcții cu valoare de maximă care vizează o experiență de viață trăită intens, dar și învățături morale transmise cititorului prin întâmplările traumatizante ale personajelor imaginate.
Nici Florentina Loredana Dalian (Dănilă) nu se abate de la aceste reguli, decât în măsura în care, firesc, lasă să i se întrevadă propria personalitate scriitoricească.
Doamna Dalian își pregătește cu minuțiozitate intrarea în literatură, obținând în intervalul 2005-2011 aproape 20 de premii literare la diverse concursuri de proză scurtă (și poezie, haiku) sau colaborând la reviste literare din aproape tot spațiul geografic, să zicem Cluj-Napoca, Turnu- Severin, Orăștie, Suceava, Dorohoi, Constanța, Buzău, Chișinău, Bacău, Deva, Rm. Vâlcea, Mizil sau Slobozia, ca să enumerăm doar câteva.
Premiile obținute i-au confirmat cu prisosință talentul, așa că a trecut la pasul următor și anume publicarea a două volume de proză scurtă, receptate la fel de bine de cititori și de critică, (atât cât s-au putut pronunța, datorită tirajelor reduse și a difuzării limitate a revistelor): „Și copiii se îndrăgostesc” Editura Clubul Saeculum, Beclean (2008) și „Aceeași lună peste sat” Editura Remus, Cluj-Napoca (2010), având un Cuvânt de însoțire de Adrian Dinu Rachieru. Sunt proze scurte care comprimă, cu o mână sigură, drame omenești, eșecuri, ratări, neîmpliniri, trăsături, caractere, destine frânte, prezentate cu subtilitate – totul într-o expresie pe care aș numi-o cantitate inepuizabilă de viață. Autoarea se mișcă cu dezinvoltură atât în lumea intelectualului, a orașului, dar și în cea a satului, a omului simplu. Multe dintre prozele scurte pot deveni puncte de plecare pentru mari romane. Citarea unei singure pagini din proza ce deschide volumul „Aceeași lună peste sat” ar fi suficientă pentru justificarea afirmației că ne aflăm în fața unei scriitoare de real talent: „Nu mai e nici moara-n sat, Biserica, având sfinții decolorați de vreme, își așteaptă enoriașii care au plecat demult, iar ulițele-s prea goale ca să mai poarte nume […] Veteranul satului, uitat de Dumnezeu, a adormit pe prispă. Își visează tinerețea trecută prin gloanțe. Un glonte vine spre el, din ce în ce mai aproape […] Luna-și face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeași lună peste sat. Undeva, o bufniță își strigă neliniștea […] Pomii își foșnesc a nepăsare frunzele jumătate îngălbenite, lepădându-le rând pe rând. Vântul atinge clopotul, smulgându-i un vaiet. Într-o odaie, la lumina mică a unei lumânări, o bătrână numără toamnele...”
De fapt, prin cele două volume de proză scurtă, Florentina Loredana Dalian face un exercițiu necesar, pregătindu-și intrarea pe ușa din față în lumea romanului. Romanul Domniei sale, SCRISORI NETRIMISE, Editura Fundației Culturale Antares, Galați (2011), cu un „Alt cuvânt de însoțire” de Adrian Dinu Rachieru, realizează o excelentă analiză psihologică pe tema dragostei, a destinului și a înstrăinării de sine, având ca suport înstrăinarea fizică provocată de nomadismul românilor care caută iluzoria împlinire în spațiul italian. Firul epic al romanului nu este important și s-ar putea rezuma într-o singură frază. O tânără intelectuală călătorește clandestin spre Italia să-și împlinească iubirea, dar se întoarece dezamăgită. Importante sunt însă întâmplările prezente și trecute care se asociază acestei iubiri, la rândul lor descoperind cititorului o extraordinară trăire a protagoniștilor Ilinca și Mihnea.
Titlul romanului trimite la un fel de un jurnal cu scrisori pe care bărbatul le adresa către o anume Lăcrămioara, dar intenționat face ca ele să ajungă și în mâna Ilincăi.
În ciuda faptului că romanul are un singur fir epic ușor de întrevăzut, depășind cu puțin o sută de pagini, cantitatea de viață, de sentimente, de trăiri ce pulsează spre cititor este impresionantă, mai ales că este realizată (aici este marele câștig al romanului!) cu tehnicile moderne ale răsturnărilor și întoarcerilor în timp, ale inserțiilor epistolare și excelente eseuri, ale încadrării povestirii în povestire, toate având ca suport narațiunea la persoana întâi, persoană care înglobează eul narator și eul narat pentru a-i conferi textului un grad ridicat de autenticitate. Modernă este și structura arborescentă prin care scriitoarea deschide poarta urmăririi altor iubiri și destine, paralele cu ale protagoniștilor, lăsându-i cititorului posibilitatea să compare, să se compare, adică să reflecteze.
Chiar din prima frază a romanului, autoarea lasă o poartă deschisă spre finalul acestuia, pentru a realiza rotundul: „Rămăsesem să-ți povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi întâi cum am plecat!”
Propunem cititorului o urmărire pe secvențe a evoluției evenimentelor și sentimentelor, în scopul descifrării psihologiei protagoniștilor aflați față în față mereu cu o altă realitate sufletească, morală, spațială și temporală, conducând la amplificarea zbaterilor, zbuciumului și frământărilor într-un crescendo ce va exploda în finalul romanului.
Așadar:
Secvența I – Scurtul popas al Ilincăi în B.M. și cunoștința cu Andrei și Dalia.
- Plecarea acesteia spre Italia cu mașina unui taximetrist de ocazie împreună cu o prostituată, obligată, prin natura împrejurărilor, să poarte stigmatul prostituției.
Notează: „Uitasem că și iubirea-i o șulfă care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăști”.
Secvența a II-a – Popasul la Verona (în drum spre Tortona) o pune pe Ilinca față în față cu o realitate cutremurătoare din viața românilor emigranți.
- Mediul o oripilează: „Românii locuiesc într-un hangar întunecos, cu camere prin care se trece ca-ntr-un tren. Dezordine desăvârșită – haine aruncate peste tot, cești cu zaț de cafea, ibrice, chibrituri, țigări, mâncare, cărți de joc, ciorapi desperecheați...”
- Condiția femeii (Lola): „Spală, calcă, face mâncare la trei bărbați – un amant, un frate, un văr, noaptea se duce la muncă, și-o fi lăsat vreun copil prin țară... Singurele distracții – băutul cafelei, fumatul și jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, noduroase, grosolane.”
Notează: „E ușor să fii bun când ești fericit. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată și să poți câștiga traiul fără să te umilești.”
„ E ușor să-ți împlinești un vis? Când ți-l împlinești, înseamnă că nu-l mai ai. Și fiindcă nu-l mai ai, îți lipsește. Dacă-ți lipsește...trebuie să pui altul la loc.”
Secvența a III-a – Popasul într-o parcare pe autostradă.
Notează observațiile Ligiei, prostituata: „Italienii sunt mai țigani ca noi și mai zgârciți”.
- Excelent eseu despre nedreptate prin tehnica proustiană a răsturnărilor de timp.
Notează: „Dintre toate nedreptățile omenirii, cele mai criminale sunt acelea săvârșite împotriva unor copii. Când un adult nedreptățește un copil, se cutremură întreg universul”.
Secvența a IV-a – Episodul întâlnirii cu Mihnea Radian în Italia.
- Întoarcere în timp, retrăind momentul idilic al primei lor întâlniri (coup de foudre).
- Cunoștința cu ceilalți membri ai familiei din Italia: Vasile (o brută), Nina (soția lui), Alexa (fiica) și Crin (fratele lui Vasile).
Notează: „Paradoxal, iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reușește să scoată la suprafață egoismul din noi, într-o măsură pe care n-am fi bănuit-o.”
- Dezamăgită de Mihnea, căruia îi contrapune trecuta iubire pentru profesorul Sabin Ladaru, părăsit fără justificări.
Notează: „Nicio țară, niciun ocean nu te poate feri de propria conștiință, de propriul păcat ori de poverile pe care le porți, sub formă de cruce, în suflet”.
Secvența a V-a – Ilinca descoperă un fel de jurnal al lui Mihnea, conținând scrisori adresate unei anume Lăcrămioara.
Scrisoarea I – Află că pe medicul Mihnea l-a costat cariera în țară faptul că l-a sfidat și l-a rănit în orgoliu pe doctorul H, șeful său.
Notează: „Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în suflete.”
„Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire.”
Secvența a VI-a – Revelionul petrecut în familia celebrului doctor Battista, al cărui asistent (umilit de condiția transfugului) este Mihnea.
- Face cunoștință cu inculta, aroganta și posesiva Mary, stăpâna absolută a doctorului, căreia îi face un portret în tușe negre.
Notează: „Secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăți și fără sentimente.”
„Când iubești, ai fi în stare să săruți și broaște râioase. Când îți trece, începe să-ți pută și parfumul celei mai frumoase flori”.
Scrisoarea II – aduce la suprafață momente similare din fosta căsnicie a lui Mihnea cu odioasa asistentă Rozica (o sosie morală a lui Mary), din țară.
Notează: „Omul se agață de fericirea lui trecută ca de un colac de salvare. Mai cu seamă atunci când nu mai are de ce se bucura, când simte, pe undeva, că fericirea lui nu se mai poate întoarce.”
Demers eseistic: Descoperă un alt Mihnea tânjind după generozitate, armonie, mângâiere, și iubire.
Notează reflecțiile lui Mihnea: „Târziu am aflat că vocația mea era mai degrabă de doctor de suflete decât de trupuri.”
Secvența a VII-a – Alt demers eseistic excelent despre umilință și îndoială având ca pretext biografia fostei asistente Nina care ratase iubirea cu doctorul George.
Notează observațiile Ninei: „Suntem tentați de fiecare dată să credem că în cazul nostru va fi altfel. Uitând că, de fapt, prezentul este un copac ce-și are rădăcinile în trecut.”
„Cei mai mulți nu suportă fericirea altora. Și-n loc să se gândească la cum să fie ei fericiți, își consumă energia inventând metode care să-ți răpească ție fericirea.”
Secvența a VIII-a – Încercare de comunicare cu frământatul Mihnea, având ca suport orgoliul bărbatului de a-și fi părăsit lupta, iubirea, funcția, meseria și locurile natale.
Notează: „Am înțeles că oricât de mari, de frumoase și de soprane erau privighetorile altora, niciodată un tril nu-mi va atinge sufletul dacă nu e cântat românește.”
Scrisoarea a III-a – Mărturii zguduitoare ale lui Mihnea despre repetatele eșecuri și lașități în dragoste.
Notează frământările bărbatului: „Încă mă mai urmăresc ochii melancolici ai Viorelei, privirea de căprioară rănită a Crinei, pântecul pulsând de viață al Sandei. Cine sunt, de fapt? Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat sau călăul care se hrănește cu suflete înjunghiate?”
- Excelent eseu al lui Mihnea pe tema generozității pornind de la regretatul profesor de matematică.
Notează regretele: „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit. Mai presus de orice, dintre cele pe care le putem dărui, se află ceva ce nu poate fi socotit, cântărit și nici stăvilit în vreun fel: Iubirea.”
„Mie la ce-mi foloseau banii, dacă tânjeam după o mângâiere, după o vorbă bună, după o privire din care să înțeleg că sunt iubit?”
Secvența a IX-a – Dispute morale între Ilinca și Mihnea având ca suport triada Jackueline Kennedy – Maria Callas - Onassis.
Notează: „Nu mai aștept nimic de la nimeni, nu-mi mai fac iluzii, nu mă mai agăț de speranțe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot. Altfel, aș muri de scârbă.”
„Marea artistă, marele suflet, și marea frumusețe,...călcate în picioare pentru o femeiușcă, nevastă de profesie...”
- Excelent eseu despre trădarea în dragoste având ca suport iubirea secretă a adolescentei Alexa pentru profesorul italian de istorie.
Notează: „O trădare este o trădare și amărala ei o percepi la fel, indiferent dacă trădătorul e conștient sau nu de răul pe care ți l-a făcut. După orice pierdere sentimentală începeam să mă refac, încercam să aflu, de fapt, cine sunt: cea dinainte sau cea de după?”
„Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaș. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstignești, însă va reînvia, după o temporară moarte.”
Secvența a X-a – Întoarcerea precipitată în țară cu mașina aceluiași taximetrist Nae, împreună cu o hoață.
- Sosită în B. M și lăsată la un colț de stradă, descoperă că fusese jefuită de femeie.
- Stupefiată și disperată, Ilinca încearcă să facă rost de bani, cerșind sau vânzând brățara în schimbul unei cafele.
Notează: „Un singur lucru n-am învățat: să mă feresc de escroci sentimentali. Mă văd într-o existență străină, azvârlită într-o viață în doi, rămasă pe afară cu ușa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde am greșit.”
Epilog: - După doi ani, de ziua ei, Ilinca aprinde o lumânare... pentru Mihnea. Descoperă în cutia de scrisori un plic galben cu o felicitare, un buchet superb de lăcrămioare și un mesaj: „La mulți ani... Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înțeles la timp!” Reacția ei este devastatoare: „Totul se învârtea. Mi-am adunat forțele să intru în casă căci, dintr-o dată, mă cuprinsese un frig cumplit.” De data aceasta, femeia s-a încărcat cu remușcări, bărbatul pare că s-a eliberat. Până când? „Se vor mai întâlni?” se întreabă oftând cititorul... Roata destinului se învârtește, spune povestea...
- Excelent eseul din final având ca protagonist bonsaiul – copăcelul pitic.
Notă: „Realizez grozăvia artei bonsaiului și mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore minuscul, frumos și la îndemână, omul acționează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l [...] La fel și omul. Prins într-o iluzie .[…] Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Poate, odată cu el, voi crește și eu.”
Notația (ultimă) - chintesența romanului: „Ce-i ține pe oameni atât de diferiți împreună, în timp ce pe alții, care par făcuți unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte și stupide? Probabil și aceasta e una dintre întrebările la care n-am să aflu niciodată răspuns?”
Este întrebarea fundamentală, lacăt fără cheie, din viața omenirii, cea privind iubirea. Întrebare la care se încearcă să se dea un răspuns, de la vechii greci încoace. Pentru aceasta, ei au inventat mitul Androginului. Legenda spune că Androginul (Andros-bărbat, Gyine-femeie), fiul lui Hermes și al Afroditei, era un tânăr de o frumusețe rară de care s-a îndrăgostit nimfa lacului Salmakis, dar el o respinge. Disperată, l-a înlănțuit și i-a implorat pe zei să-i încremenească așa. Noua făptură, având atributele virilității masculine și ale atracției feminine – creatură perfectă – îi sfidează pe zei. Zeus o pedepsește despicând-o cu fulgerul său. De atunci, cele două jumătăți – bărbat și femeie – se caută reciproc până când se potrivesc. Filozoful Platon în „Banchetul” merge mai departe făcând elogiul iubirii, „singura în stare să vindece nefericirea speței umane.”
Cititorul își pune întrebarea, la finalul romanului: Cine pe cine caută? Descoperă că Ilinca și Mihnea repetă destinul etern al cuplului. Se regăsesc pentru o clipă, fiecare după câte un eșec în dragoste, la o conferință internațională – ea, translatoare, iar el medic specialist. Intervine fatalitatea („ananke” spun grecii) prin neiertătorul fulger și-i îndepărtează. Urmează cele două călătorii labirintice: a femeii - pe o traiectorie terestră, iar a bărbatului - pe o traiectorie lăuntrică. Cuplul pare că se regăsește, dar nu se sudează. Intervine din nou fatalitatea. Finalul lasă totuși o brumă de speranță: aceea a bonsaiului. Adevăratul suferind în toată această poveste de dragoste este bărbatul, lasă să se înțeleagă scrisorile sale. Pierde meserie, pierde slujbă, pierde familie, pierde casă, pierde țară, pierde iubire. În numele cui? Al orgoliului? Al dreptății absolute? Al iubirii? Femeia, aici, se alege doar cu experiențe, iar în final cu stupefacții și alte întrebări. Bărbatul își duce mai departe stânca în spate... Uneori ființa umană aleargă să prindă destinul din urmă, dar acesta este înapoi. Alteori, îl așteaptă, dar destinul aleargă singur înainte. Rareori se întâmplă să se întâlnească, dar și atunci pașii sunt inegali în maratonul iubirii... Acesta este mesajul cărții. Bonsaiul, pom mutilat, spune că speranța nu moare, oricât ar fi de mică...
Într-o literatură actuală, dominată de un modernism îndoielnic, de vulgaritate și impostură, romanul acesta, de o complexitate simplă (folosesc o formulă călinesciană) este scris cu eleganță, subtilitate, inteligență și echilibru, printr-o tăietură simplă, naturală a frazei și dă măsura talentului incontenstabil al scriitoarei. Realizează o fină pătrundere în abisurile sufletești ale protagoniștilor (mai ales ale bărbatului!) printr-o analiză psihologică subtilă în care introspecția este punctul ei forte. Calitatea romanului este dată mai ales de multitudinea și de calitatea reflecțiilor profunde care comprimă o impresionantă experiență de viață. În multe dintre prozele scurte, dar mai ales în acest roman, scriitoarea pare să revitalizeze, să împrospăteze romanul psihologic românesc, de analiză, apropiindu-se cu vigoare și discreție de modelul feminin interbelic, Hortensia Papadat-Bengescu, menținându-se totodată în plutonul viguros și din ce în ce mai numeros, al prozei feminine contemporane.

TITI DAMIAN

Ianuarie 2012
(Publicat în Revista „Helis”, nr. 105, ianuarie 2012)