Vacanța de după reușita la admiterea în liceu. Merg spre casă cu o sacoșă grea. Singură, cu gândurile mele.

O fetiță din vecini mă ajunge din urmă. O cunosc din vedere. O zăresc în curtea școlii sau pe stradă. Cam atât. Având același drum, intră în vorbă cu mine.

Când ajung în fața porții, Anuța, așa se numește, mă întreabă ce fac după-amiază. Puțin mirată de întrebare, îi spun că merg la Casa de cultură. E suficient să o pornesc din nou pe Anuța. Vrea să știe ce se face acolo. Știind că mă așteaptă mama, îi spun că acolo se cântă, se joacă teatru…

- Știi să cânți? o întreb.
- Da, toți cântăm în casă.
- Ce cântați?
- De la radio…
- Mă grăbesc acum, dar ne putem întâlni pe la 5 și povestim atunci. E bine?
- Sigur, spune voioasă Anuța.

Nu dau atenție întâlnirii pe care am stabilit-o. La ora cinci și câteva minute, Anuța deschide poarta și mă strigă. Ies și o invit în casă. Îi arăt biblioteca și o rog să mă aștepte până mă pregătesc. Îmi iau repede o rochiță, îmi leg părul în „coada de cal”, coafura la modă, încalț sandalele și mă apropii de Anuța.

- Ce de cărți aveți!
- Tatălui meu îi plac foarte mult cărțile. Și reviste avem multe. Tata e abonat și la reviste străine. Nu prea e voie… Poștașul aduce "La Roumanie aujourd’hui". Dar săptămânalul "L’Humanité" îl ia de la chioșc. Uneori și "Pif, le chien". Spuneai că știi să cânți. Îmi cânți ceva?
- Ce să îți cânt?
- Ce vrei tu, ce îți place ție.

Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul "Tudor". Un cântec frumos pe care Anuța îl cântă bine. Dar eu vreau să cânte ceva din Maramureș. Nu prea știe. Înțeleg că radioul e sursa ei de informare. Mai exact, un difuzor, cum aveam și noi. Puțini oameni aveau în anul 1963 radio în casă.

Plecăm la Casa de cultură. Sunt programate repetiții la cor și orchestra de muzică populară. Mergem mai întâi în biroul tatălui meu. I-o prezint pe Anuța și îi spun că fata vrea să afle ce e Casa de cultură. Apoi, mergem în sala de repetiții.

Cei din orchestră pleacă într-o sală mai mică, iar în sala mare sunt deja așezate scaunele pentru coriști. Unii mai au foi cu texte. Domnul Ioan Furnică discută cu doamna Maria Mihalca, fosta mea învățătoare și profesoară de muzică. Pe noi nu ne întreba nimeni de ce suntem acolo. Începe încălzirea vocilor.

Doamna Mihalca se apropie de mine:

- Cum e în vacanță?
- Bine. Îmi găsesc câte ceva de făcut. Citesc, merg la râu cu fetele, am fost pe Arșița după frăguțe...
- Ați găsit?
- Puține. Dar nu contează! Ne-am plimbat.
- N-ai vrea să mergi cu noi la Satu Mare? E faza pe regiune a formațiilor corale.
- Dacă mă primiți, vin!
- Sigur. Þine cartea cu partiturile. Și vino la repetiții! Scrie-ți cuvintele și mâine să le știi!
- Bine, imediat îmi aduc ceva de scris!

Și fug la tata în birou:

- Te rog să îmi dai două foi și un creion! Vreau să scriu cuvintele. Merg și eu la Satu Mare.

Tata zâmbește și îmi dă ce îi cer. Ies ca vântul, gata să-l răstorn pe Belmondo (așa îi spunea tata unui instructor artistic). Anuța vrea să mă întrebe ceva. Văd că ezită.

- Care e problema?
- Aș vrea să văd și eu Satu Mare...
- Și?
- Nu știu dacă mă lasă tata, dacă mă primește dirijorul, dacă...
- Hai la repetiție! E o șansă!

Ne așezăm, scriem cuvintele și ascultăm ce cântă vocea întâi. Ne lămurim. Putem învăța până la concurs. Dacă doamna profesoară ne primește, restul nu e o problemă. Tatăl meu va vorbi cu tatăl Anuței.

Nu mai avem nimic în minte decât: „Anișoară, Anișoară, tractoristă bălăioară” . Și finalul la care doamna Mihalca ne făcea semn să cântăm mai tare. Coristele mai în vârstă nu prea pot să cânte notele înalte.

Urmează o săptămână cu repetiții în fiecare zi. Anuța a primit învoirea, dar cu condiția să nu se despartă de mine.

La Satu Mare am plecat cu două autobuze. Pe serpentinele de pe Hera ne simțim mai rău, dar tata ne îndeamnă să cântăm. Nu prea tare, să nu răgușim. Sfatul e foarte bun.

Drumul e destul de greu. Ajunși la câmpie, vedem pe geam orașul, dar ni se pare că nu ne mișcăm. Când ajungem la școala care ne găzduiește, e întuneric de-a binelea. Suntem cazate într-un dormitor cu 30 de paturi. Râdem: „ca la cazarmă”.

A doua zi, de dimineață, plecăm în grup să vedem unde vom cânta. Anuța, tot lângă mine. Tremură de emoție: „Ce frumos!”, „Ce clădire mare! N-am mai văzut un parc atât de frumos!” , „Mai mergem mult?”. Eu zâmbesc. Am mai fost în Satu Mare, dar și în alte orașe mai mari. Acum, avem un scop serios: să luăm un premiu.

Suntem îmbrăcate în haine specifice zonei Vișeu. Lumea se uită după noi când trecem în grupuri. Vedem „sala”. Urmează să cântăm pe o scenă în aer liber. Ne facem încălzirea vocilor lângă scenă. Ne conduce doamna Mihalca. Apoi, domnul Furnică a are o discuție cu doamna Mihalca. Vine la noi și ne spune: „Astăzi va dirija doamna profesoară. Să fiți atenți! Știți ce aveți de făcut. Succes!”

Mă uit la tata. Știu că domnul Furnică e dirijorul și doamna îl ajută. Dar acum s-a schimbat ceva. Cred că tata știe. E calm. De fapt, se pricepe să-și ascundă emoțiile.

Emoțiile noastre nu se termină imediat ce încheiem programul. Ne împrăștiem prin oraș, după suveniruri, să facem fotografii, unii la o prăjitură, alții să mănânce, că era miezul zilei. Anuța se apropie de noi:

- Domnule director, vă rog să-mi dați voie să merg cu fetele de la OCL! Vreau să îmi cumpăr ceva.

- Bine. Să fiți la timp la autobuz! Aflăm rezultatele concursului și plecăm la Vișeu. Știți ora!

- Vă mulțumesc! La ora 5 suntem la poarta școlii!

Anuța e foarte bucuroasă. Și noi. Sperăm că vom fi pe podium. Doamna Mihalca încă mai are emoții.

Domnul Furnică a venit cu rezultatul!

- Corul nostru a obținut premiul al doilea! E foarte bine! Înseamnă foarte mult, știind cine au fost adversarii. Felicitări tuturor!

Strigăte de bucurie, urale, aplauze.

- Mai am ceva de spus! De astăzi, doamna profesoară va fi dirijorul corului. Eu mă voi ocupa de orchestră. Ne vom întâlni la Casa de cultură!

Ajungem târziu la Vișeu. Obosiți, dar bucuroși Suntem așteptați în fața Casei de cultură de mulți oameni. Toți vor să știe ce am făcut. Noi aducem veștile, pentru că telefoane nu au decât la instituțiile.

***

După mai mulți ani, tata m-a întrebat dacă îmi mai amintesc de fetița aceea care a fost cu noi la Satu Mare. Îmi aminteam, dar nu am ținut legătura.

- Anuța s-a împrietenit cu cei din orchestră, cu soliștii și, împreună cu formațiile de folclor, a ajuns în mai multe țări din Europa. Știi că aveau un spectacol cu obiceiurile de nuntă.

- Mă bucur pentru ea. O fetiță simplă, dintr-o familie de țărani, o fetiță talentată, care și-a văzut cu ochii visul de a cânta pe scene adevărate. Eu am rămas o amatoare, pasionată de muzică. Dar nu-mi pare rău că m-am dedicat școlii. Matematica e la fel de frumoasă. Și nici ea nu e pentru oricine.