da niarne pun foc pe fapte
osândindu-le umbletul mult prea
îngăduitor știi că-mi pun chezășie
pe linia vieții isprăvile și orice obicei
străbun care-mi strecoară prin vene
trecutul îl iau ca pe-o ispășire a perpetuării
tu nu bănuiești niarne că deasupra capului
aurora-mi luminează doar visele lăsându-mi
faptele neatinse să-mi aducă aminte de
urmele pe unde-am căzut acum când calc apăsat
peste pământ nu-mi scapă nicio durere de-a lui
și toate construiesc în mine vestigii prin care
doar timpul respiră prin aceeași plămâni
în rest încerc să mă țin în picioare adăpostind
focul acesta nebun care abia așteaptă un semn
să se năpustească pe vremea mea pământească


6 ianuarie 2012