nu știu niarne dacă sufletul
are o culoare anume cât cântărește
dacă îi e foame sau sete cred însă că este
ca o adiere de vânt fără somn căutând
permanent celulele liniștii afundându-se
în cel mai adânc colț curgând apoi picături
prin sânge uneori aș vrea să-l cuprind cu brațele
să-i sorb puterea până la posedare iar când în
jurul meu s-ar sparge geamuri aș vrea să mă
trezească cu melosul îndepărtat suflat cândva
de buzele lui dumnezeu ar fi întocmai ca lumina
când năvălește în trupul unei zeițe transformându-i
conturul în ziuă da simt că sunt om numai
pentru că am acest suflet și chiar dacă mai însetez
uneori după păcat el mă-nfășoară de-un stabilopod
până trece furtuna astfel cum spune poetul
“de-amarul tinerelor mele patimi” nu scapi
el însă știe că unde se află o frumusețe există și un
priliej de amărăciune și fiecare poveste-i este înscrisă
într-un fel de genom din marele marsupiu temporal
de aceea cred niarne că pentru suflet eu sunt o cale
lactee pe care el face întotdeauna primul pas

24 decembrie 2011