tocmai când mă gândeam să dau karma pe zero
să-mi rezolv toate treburile
să mă întind și să mor
tocmai acum când inventasem o mie de feluri de a răspândi liniștea
lăsând în mine din loc în loc arbori
ca niște borne fine abia vizibile
acum când înțelesesem în sfârșit că "fericirea nu-i o treabă pentru pământeni"
și eram sută la sută de acord cu asta
acum când îmi desfășuram viața între inspir și expir
poate mai mult în expir
încercând să mă las mai mult înspre moarte
când nopțile veneau mereu lipite una de alta
și mă obișnuisem să cred într-un Dumnezeu al tăcerii
acum când anulasem trecutul
și reușisem să ponderez teama
când îmi recunoscusem propria singurătate
alegând-o cu greu dintre toate celelalte singurătăți

tocmai acum