când am ieșit din cameră, diana dormea. am apucat-o pe un hol lung. pereții erau zugrăviți în galben muștar. am trecut discret pe lângă imaginea unei balerine. stătea agățată în ramă. își ridica mlădios brațele. deasupra capului ei se forma cercul. am trecut prin acel cerc, continuându-mi drumul. când am ajuns la capătul culoarului am dat peste două chestii mari, la fel de galbene ca și peretele. erau gutuile mariei. reale ca mersul meu. am zâmbit uitându-mă la picioare și-am înțeles că tot ce va urma de aici încolo va fi galben. un iz de oliban, secvențe cu barajul măneciu, râul teleajen spre cheia care acum curgea prin dușumea, mănăstirea suzana de unde ne-am umplut sticlele cu apă din fântâna curții, sfinți pictați pe lemn și bucătăria mariei din care venea mirosul de mămăligă... cât să fi fost ceasul? de câtă vreme eram plecați spre piatra mare, spre canionul șapte scări? lăsasem în urmă o cruce:” aici i-au fost retezate aripile lui...2003”. plânsesem ca un copil, maria. erau vorbele noastre acolo la nici doi metri de cascadă. o gură de stâncă lungă, atât de verticală... dacă îți amintești tu de rucsacul galben JB abandonat pe banca din lemn. drept în fața noastră, aceeași cruce. oare se mai întoarce? e destul de întuneric. o să se întoarcă. diana privea spre adidași: dacă se mai întoarce.
m-am oprit lângă ușa bucătăriei, udă. un zgomot de apă din interiorul ei. posibil robinetul din încăpere să fi fost uitat deschis peste noapte. probabil, când urcasem pe ultima scară din canion, spre vârful de stâncă, trecând prin cascadă, vâzând în cele din urmă o lumină, să-mi fi spălat tricoul, ori roua dimineții, ori cine știe cine și ce să fi fost.