E noapte. Prin cutele întunericului văd uitarea fluturilor.
Pierduți în noi.
Luna a adormit. Vântul îi suflă în șoaptă despre Bach.
Mă-ntreabă tristețea din oase dacă rezist mai târziu de măine.
Ridic din umeri ca o neliniște.
Un cocostârc îmi fixează tăcerea.
Plutesc pe ape ca un copac alb- împins de val.
Mă agăț de casa cu stâlpi de fier- ruginiți de ape.
Un pescăruș țipă.
Sălciile pletoase îmi adună urmele.
Nimeresc un picior de egretă neagră.
E noapte. Prin cutele întunericului
doar licurici…


Ileana Popescu Bâldea