se crăpa de ziuă când cineva, cred, a ciocănit în dușumea cu putere. mi-am îndreptat urechea spre calorifer, din reflex. pe vecinii noștri îi putem găsi mereu acolo. există o siguranță maximă în țevi, lungimea lor e calculată științific dar puțini dintre noi se întrebă despre cum și in ce fel sunt făcute unele lucruri să funcționeze în viață.

îmi cumpărasem o casă într-un cartier rezidențial. mereu mi-am dorit mai mult de la viață, am închegat familia asta, mi-am iubit soția dar cel mai mult am vrut să reușesc să-i ofer băiatului nostru ceea ce eu nu avusesem la ai mei. așa că am plecat pe mări ca nebunul. am câștigat bani de îi puteam întoarce cu lopata. soția fuma numai țigări de fițe, dădea bani și la alții și toată lumea era fericită. pe bou nu-l întreba nimeni de nimic. ai venit? când pleci? două întrebări profunde, draga mea.
și ce crezi? peste cine crezi că am dat? peste niște vecini de tot căcatul.
de asta vreau să-ți spun. să iubești atât cât ai. mi-am dat casa mea frumoasă pe un cartier rezidențial ca să respir aerul infect al vecinului meu de căcat. asta am făcut.