Uneori te îndepărtez din gâduri, dar cel mai des te chem.
Uneori, fără niciun preaviz, îmi scurtezi din lungimea aripilor și mă "forțezi" să nu mai ajung lângă tine. Dar chiar și așa, eu nu mă las doborâtă și înaintez spre tine ca o umbră albă printre gândurile imaculate ale eternului. Tu ești imaculat in gând sau ți-s gândurile îngrădite de un val de mătase transparenta și dură? Mă străduiesc să-l pătrund cu privirea și cu mâinile, dar nu reușesc...și atunci încerc din nou, și din nou, și din nou...până la infinit! De fapt, când mă apropii de tine simt valul de mătase cum mă atinge în obraz, îmi suflă în ureche șoapte abia perceptibile; și mă apropii de limită și atunci mă înfășoară în gâdurile tale albe și gândurile-mi devin aidoma pescarușilor.
...Și simt zbaterea din glas și din aripi si atunci, ca prin minune, valul gâdurilor tale mă descătușează și mă lasă plonjând într-o mare de alb dureroasa. Cu aripile scurtate încerc să zbor către o zare infintă unde întrezăresc culorile atât de dragi mie. Uneori se mai preling stropi purpurii din vârful aripilor, dar se dizolvă în aer și nu apucă să atingă niciun creștet drag mie; zbor mai departe cu ochii țintă la culorile din amintirile mele și mă apropii tot mai mult cu riscul de a pica oricând la pamânt cu obrazul alb brazdat de vânt. Dar nu pic, pentru că mi-am bandajat aripile, scurtate de tine cândva, cu iluziile mele copilarești și colorate. Îmi fac loc printre pescăruși și mi-e teamă să nu-mi ciupească obrazul încă tânăr pentru ca ajungând în lumea colorată să poți să mă recunoști.
Spune-mi, cum ai putea să mă ghicești dacă obrazul meu ar fo brăzdat de cicatrici, iar ochii n-ar mai fi în orbitele lor să te cheme cu clipiri de gene?