Radu Patrichi - Umbra unei frunze, poeme haiku, editura Ex Ponto, 2011

Am citit și re-citit cu plăcere această „Umbră...” și o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios și nedefinit care mă face să revin cu instență asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră și fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor și nu știu cum scrie!”), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te așezi într-un fotoliu și lași lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreți mai simplu decât atât?!”
Deschideam cartea la întâmplare și îmi plăcea să cred că mă aflu pe aceeași lungime de undă cu autorul:

Bătrână la fereastră -
urmărind în stradă
luminile de Înviere

Gata să apună,
soarele printre sălcii
a aprins balta

Odihnă în parc -
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză

Închideam ochii reprimându-mi o maliție ușor i-reverențioasă de care nu mă credeam în stare (Să dăm Cezarului ce este al Cezarului!), zicând în sinea mea: Trebuie să recunosc că autorul are spirit de observație. Și mie mi-ar fi plăcut să semnez poeme de calitatea asta:

Chiar și pisica,
m-a vizitat la spital
într-un vis frumos

Foșnetul valurilor
pe faleză-n zori -
și-un râs de fată

După-atâta ceață,
moșul bucuros că vede
o lună știrbă

Sau cu alte cuvinte: Uite ce frumos spune autorul acesta lucruri pe care de fapt nu le spune ci numai le sugerează cu o singură dar măiastră tușă de artist. Uite cât de bine știe el să capteze atenția cititorului care ajuns la acest punct, nu-i va mai lăsa cartea din mână până la cea din urmă filă. Sunt niște poeme despre care poți să scrii pagini întregi, esența unor frumuseți indecibile închise în nu mai mult de șaptesprezece silabe sau chiar mai puțin.
Acum nu mi se mai părea așa de ușor ca la început să lași lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Descoperisem o capcană bine camuflată pe care el o învinsese cu eleganță. Tenorul care cucerește auditoriul, lasă întotdeauna impresia că se simte în largul lui, cântă cu dezinvoltură, îți vine să crezi că nu întâmpină nici o dificultate, nu-i așa? Fără ca spectatorul pentru care a urcat pe scenă să știe cât a exersat ca să ajungă aici.
Și m-a mai surprins partea vizibilă ca să spun așa a icebergului, vocea auctorială rămâne discret în planul secund, nu intervine, nu dispune, nu impune preferințele, convingerile sale, lăsându-ne nouă cititorilor plăcerea de descoperi frumusețea acestor scurtisime poeme de sorginte japoneză:

Copil fericit -
la geamul său
a înflorit caisul

Pe malul lacului
agale spre seară -
cu doi sori în față

La geam bătrânul
cu pisica-n brațe
privește apusul

De la nostalgia amintirilor (chipul copilului fericit că la fereastra lui a înflorit caisul), suntem invitați la o plimbare în registru grav, meditativ pe malul lacului (apa induce întotdeauna o stare reflexivă de calm), pentru ca la sfârșitul periplului să vedem un bătrân (un bâtrân oarecare, nu-i așa?) care privește gânditor spre apus...
Și totul fără nici un fel de artificiu ostentativ, fără pedanterie și didacticism, ci cu distincție și noblețe aș zice.
Celor mai multe dintre flashurile picturale, autorul le-a adăugat o anume notă personală de duioșie, de participare afectivă care ni se transmite și nouă făcându-ne să revenim asupra lecturii. Așa se face că unele mesaje le receptăm în soto-voce, printre rânduri, creându-ne acea senzație de dejà-vu, deși am fi putut să le fi observat și singuri înaintea „Umbrei...”

Singur -
pe faleză ninge
doar pentru mine

Întâi ne-am privit -
și apoi șopârla
trece-ncet cărarea

Străduță-n Constanța -
vrăbiuța are cuib
în cireșul japonez

Unui visător îi place să se plimbe singur prin ploaie sau pe ninsoare, plimbare care poate să prilejuiască reflexii inedite sau întâlniri neașteptate iar o vrăbiuță zglobie stabilește în nume propriu o punte peste continente de la arhipelagul nipon, patria lui Basho, la pontul Euxin.
Este și o dovadă peremporie a talentului de care dă dovadă Radu Patrichi dar și a modestiei cu care lucrează asupra poemelor și ni le pune apoi la dispoziție. Spun asta mai ales acum după ce am aflat că sertarele autorului conțin nu mai puțin de zece mii (!) de poeme din care s-a hotărât să publice acum la doar a doua sa carte, mai puțin de 700.
Cartea este structurată pe anotimpuri așa cum îi șade bine unui reputat haijin contemporan care se respectă. Un titlu inspirat: nimic nu este mai trecător decât umbra, o umbră pe care o pune în evidență raza de lumină, un reflex efemer care se asociază însă cu reflexii majore, filozofice chiar și care ne vor însoți pașii noștri prin timp.
Și ar mai fi încă foarte multe de spus despre semi-ironia sau self-sarcasmul pe jumătate ascunse, pe jumătate lăsate la vedere, (umor întotdeauna tonifiant sau moralizator), despre viciile comportamentale care nu au scăpat simțului său fin de observație: beția, duhul de ceartă al unora dintre noi, acreala unui bătrân parcă supărat că încă mai trăiește (bătrânețea este întotdeauna legată de neputință!), simbioza vârstei a treia cu prietenia unui animal de companie (câine, pisică) pentru a fi petrecută mai ușor, sau pentru a suplini lipsa unei îngrijiri adevcate din partea oamenilor, suferința pe care o întâlnim și în lumea păsărilor, a plantelor (o invitație „subțire” să ne întrebăm de ce?), culoarea locală a peisajului (faleza, plaja, marea, pescărușii) încadrat citadin și cu care coabitează natural, dar și vitalitatea primară a unei nebune care îmbrățișează ploaia râzând.
Cititorul atent este captat și de nenumărate reflexe sau scânteieri de inteligență, vorbe hâtre spuse în doi peri, care stimulează fantezia într-un superb joc al bucuriei de a trăi. Al satisfacției spirituale de a fi câștigat pe termen lung un prieten.
O „Umbră...” de care ne vom aminti cu plăcere.
Parcă mi-e ciudă că nu am scris eu aceste poeme.