Pictorul și femeia

Șoapte de vânt desenate pe cer,
Cârduri de cocori în zborul solemn,
Râul curcubeului cu șoapte de dor,
Lunecă toate spre eternitate.
Soarele, luna și stelele
Sunt stropi de rouă întârziată,
Iar tu, femeie, rătăcitoare eternă,
Alergi fără popas.
Rămân în urma ta, stinghere,
Umbra și muzica sufletului tău.
Ceea ce este dincolo
Te cheamă-ntruna,
Te-ademenește mereu...
În această nesfârșită căutare,
Plină de pătimașe dorințe,
Roua cade peste tine.
Din când în când,
Florile-și scutură petalele
Din grădinile anotimpurilor.
Cele de mac, în flăcări-văpaie,
Îți strigă: "rămâi, femeie,
Șoaptă nescrisă a cuvântului!"
Tu nu le auzi chemarea,
Alergi mai departe,
Te avânți în neant
Fără de tristeți și fără de temeri.
Pulberea pământului pe care pășești
Îți sărută tălpile, mângâindu-le,
Căci în fiecare clipă
Moartea se transfigurează în viață.
O, tu, femeie,
Ce străpungi inima universului
Cu dansurile tale,
Aduci lumina pe pământ!
Calea Lactee plăsmuită este
Din urmele pașilor tăi.
Tu purifici neîncetat lumea,
Alungând moartea și dând viață,
Pe când albastrul infinit
Umple sublim vastele ceruri.

Tu, pictore,
Ești vrăjit de culorile suave
De la cingătoarea celei ce dă viață.
Pașii pe care-i urmezi
Sunt pașii celui hipnotizat,
Pașii căutătorului...
Tu le auzi muzica
În venele tale și-n sufletul tău!
Dar nimeni nu înțelege
De ce sângele tău se-nfierbântă
Când pe femeie o cuprinzi în culoare.
Memoria ancestrală renaște
Precum phoenixul,în spiritul tău.
Din viață în viață,
Tu și femeia
Ați călătorit, trecând
Prin nenumărate prefaceri,
Din splendoare în splendoare.
Din noapte spre zi, veți tot merge
În zarea Luminii fără de sfârșit...