mi-am pus rochia cu zâmbet și așa am pornit
eram la un capăt de drum oamenii nu mă mai cunoșteau
atunci am sădit o grădină și am înțeles tainele bulbilor
acum două ierni cele mai frumoase femei
își injectau sufletul cu taxol în fundeni
ningea potolit ele se îndepărtau grațios
dincolo de viață cu o eleganță tăcută
fiecare secundă devenea un anumit fel de
a lasă urme de a scrie cu creta în mințile altora
a pleca frumos este mai mult decat a învăța sa trăiești
de atunci n-am mai plâns
de atunci mă strecor în alți oameni
cresc în rădăcinile lor lăsând urme discrete de bulbi
albăstrui, cine știe…