cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva. dar soarta nu-ți dă nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță.



nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metronomului nu încetează deloc. în acest ritm eu cred că suntem unu la unu cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul. ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme vorbim prin semne. prin batiste albe.



când crezi că s-a făcut în sfârșit liniște, o durere cumplită te împarte în două. te trezești deodată responsabil întins bine peste cerul unui întuneric din tablă. copiii tăi sunt expuși nopților de oțel. încremenești sub respirația unei lumi mai tăioase ca lama.

nu înțelegi absolut nimic.

viața ta nu face nici cât o ceapă degerată. dar nu-ți mai pasă. vrei un mâine pentru ceilalți. pentru ai tăi. inima ta face parte din raportul de gardă al secției de terapie intensivă. zilele se măsoară cu goana cu galopul secundelor prin tâmplele tale încinse. vrei din tot sufletul să treacă odată. vrei să fii orice. să fii foarte bătrân. trecut.



e azi. te las să te trezești. să o iei de la capăt. îți amintesc că mai e foarte puțin. ar fi bine să inventezi un cântec pentru noi toți cei care te rănim atunci când suntem. și când nu.