Sunt conservator prin naștere? prin formație? datorită incapacității de a construi viguros zile viitoare?... De vreo două decenii am primit volume de versuri (cu autograf) cât n-am primit în toți anii anterior. Am fost invitat (rugat) să semnez recomandări pentru un liric sau altul spre a accede în uniunea de breaslă. Mărturisesc, ca pe-un păcat de spovedanie pascală, că n-am făcut decât să răsfoiesc cărțile respective. Nu m-au frapat, nu mi-au pleznit obrajii cu sămânța unei originalități deosebite, dacă nu ieșite din comun. Bărbați și (tinere) femei deloc lipsiți de talent. Dar – numai atât. Ez(x)oterici, flamboaianți, primitivi, pastișori, normali, jurnalieri, 'telectuali, gurmeți, insatisfăcuți, violate... Am preferat, estimp, dar și catalizat de conjuncturi, să-i urmăresc tot pe stihuitorii deja afirmați. A-i enumera, aici, mi se pare superfluu. Ca oricare descifrator de texte scrise, - am și eu legiunea mea de lirici preferați. Mă refer, acum, exclusiv la scriitorii români actuali, unii încă (!) conviețuitori cu mine. Ceva din Wagner îmi bubuie în urechi – ușa spre hol e dată de perete, acolo zace unitatea centrală furnizoare de melodii comandate, (doamna mea are cinismul de a-l alterna pe Modugno cu Wagner, urechea ei muzicală îi permite să cânte, sau cel puțin să îngâne melodiile anilor '60 sau '70, dar și pe-acelea fără vârstă!). După cărămizile ghilgameșiene, după strofele șoptite de aezi în litanii tihnite/sorcovite și sporovăite peste un ceas, un secol ca aparținînd zeu-orbului Homer, nu cred că noi, actualii (sic), am mai putea produce surprize cititorului altfel decât printr-o impertinență cinică sau, barem, ireverențioasă; ar fi vorba de fudulia poalelor ridicate, de fudulia logicii imediate aberante, de fudulia unei cruzimi trucate dar al naibii de posibile, de probabile... Doamne ferește să traducă vreun neofit că eu, aici, dau ordonanțe de urgență!... Dinspre maidanul păduros, ca un sex magnificent, al Parlamentului îmi umezește umerii, când scriu, o boare-mironosiță cambodgiană... Îmi traforez tandru pântecul brobonit, grăbit să cobor în viața reală, adică să-mi cumpăr țigări și un bilet de loterie, un milion și ceva de euro poate că m-ar determina să privesc continuu numai partea plină a paharului, deci să nu mai fiu obligatoriu un afurisit de conservator... A, de fapt țineam să semnalez o surpriză, anume descoperirea unui făcător de cuvinte, poate și a unui artist spectaculos mlădiat pe clipa cea repede, ce ni s-a dat. Conservator cum mă știu, nu uit că un poet mi-a publicat prima proză, autor, acela, de cântice țigănești, via Garcia Lorca, urmat prin cuibare contrafăcute și de alți, altminteri foarte puțini, zburători-condeieri. Surpriza prezentă urcă pe țeava-din-trestie prin care a respirat Terente, cel fugărit de impotenți și jandarmi pentru că s-a încumetat să-și pună bărbăția la treabă.
Tot acest ocol (fierbinte: sunt deja 32 de grade la umbră!) mi-a fost prilejuit de ciocnirea languroasă, parșivă, inevitabilă cu o sumă de poezii/cântice țigănești găzduite de editura Cetatea de Scaun de prin 2008 după Iisus. Melomanul cobzărliu se numește Sebastian Drăgan și, cică, după gura târgului, ar fi avocat. Mă pomenesc că o fi, totuși, avocat, sau, oricum, cunoscător al legilor. Deocamdată, e un bun cunoscător al legilor retoricii lirice. Sub egida unui titlu (prea construit pentru gustul meu), "De șapte ori șapte păcate", el e pandantul, corespondentul, afinul acelei poete din anii '90, care semnase, provocator dar motivat, un opuscul cel puțin incitant, "Libresse oblige". Măsluit după condeiul, după tibișirul, după sexul, după violența personale. Carte furnizată de autor într-un total suc propriu. Am tradus, pe-atunci, versurile ca pe niște librete ale muzicii concrete care ne terifiază timpanele. Nu era cazul să-mi placă ce-mi propunea poeta respectivă – ci doar să fiu pălmuit gingaș de dur spre a mai reacționa . (Pentru Dumnezeu, - doar nu suntem toți niște Terente!...). Avocatul Sebastian Drăgan nu mi-a sugerat, nu mi-a cerut să-l recomand pe undeva, cândva. Dimpotrivă. E un cetățean mai prosper decât reușesc eu să fiu. Spre cinstea lui, spre necinstea mea. Sau viceversa, chestia cu viceversa ne-a înțepat-o subcutanat Ilecaragiale. Un virus antivirus. Bun. Simpaticul june (pentru mine, bărbații născuți în 1970, deci pe vremea când m-am nimerit în intromisiuni ilicite la granița dintre Slovacia, Ungaria, Austria și am fost penetrat de reflectoare durdulii și de dosare și de declarații olografe, - sunt toți un soi de juni), și-a îngăduit să bezmeticească incisiv, ca un chirurg care, după două pahare de wiskey, execută cea mai fină operație, spre dezamăgirea (invidioasă) a celor care, asistenți prestigioși, nu fac decât să coase cu razele laser... M-a sunat pe mobil șeful de birou, mi-am pierdut firul gândurilor, cred că vream să accentuez... Mi-am deplasat scheletul puhav spre frigider, mi-am împrospătat viguros dozele de vodcă/bere, mi-am mormăit următoarele propoziții, Doamne!, care sunt astea/alea?!... A, uite, vream să citez ceva – deloc cel mai potrivit poem, doar cel mai percutant în ordinea firească a talazurilor căldurii bucureștene și, (dar mai cu seamă și) în ordinea firească a unei ediții elegante, atașante, implozive (însumi am cules, de-a lungul mileniilor personale, fotouri, clișee, imagini-sepia, fotografii-carton, indestructibile, ai spune), astfel că-mi permit să invidiez cu nonșalanță tentativele așijderea. Să fie iertat păcătosul, dacă e bine intenționat. Cel puțin așa mă consider. Până să vă prezint poezia-capcană sau poezia-desfrâu, semnată de domnul avocat, dați-mi voie să vă reamintesc, acum când s-au prăvălit 40 de grade peste epidermele noastre, de poemul care mi-a jignit fundamental adolescența, scris de un puștan mult mai curajos decît mine: "Seceta a ucis orice boare de vânt,/ Soarele s-a topit și s-a scurs pe pământ,/Ciuturele scot din fântâne noroi..." A fost să-mi fie – mă aflam într-o tabără școlară la Breaza – prima lecție de dicție interioară. M-a durut până la lacrimi izbânda acelui nord-moldovean, care-și permisese, suit pe mesele Uniunii Scriitorilor, să proclame esenian că "...era o podgorie, poate un han,/ era și o hrubă, acolo, cu vin/ cu trepte săpate adânc, în declin", și, în cazul când comesenii pipăiau subfuste și subchiloți, să le răcnească, addenda nemiloasă, "Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună/ Plinului pântec așa-i cânta într-o noapte cu lună..." Labiș a fost primul poet român sinucis cu ordin de la stăpânire – dar, ce spuneam?... A, vream să vă printez "Psalmul curvei nepereche", subtitrat de părintele/avocat/poet, pre numele său mirean Sebastian Drăgan:
... și mi-am strecurat sub șezut o pernă de favorită a sultanului și mi-am reglat la 25 aerul artificial și mi-am reumplut paharelele și mi-am golit glastrele de florile defuncte roș-albe și m-am izolat de acordurile verdi-wagneriene din hol și mi-am amintit de masqueratta de azi-noapte și mi-am zis că Iisuse să nu care cumva să treacă panzerele peste oléul spaniol diseară și am pornit să respir economicos doar-doar voi apuca miezul zilei de coarne și m-am trezit că-mi pare dizgrațios de rău că nimeni n-a comentat scrisul meu înveșmântat în epiderma adamică așa cum convin eu azi acum când ficușii se luptă să-mi străpungă auzul retinei când bișoancele cu limba de-un cot afară îmi cerșesc o tandrețe imposibilă când doamna și mezinul meu își bălăngăne siluetele ca-ntr-un vivant tablou de Chirico pictat pe ecran de-un Fellini căruia Bergman i-a șoptit la ureche nu știu ce de pildă ca arienii alemanzi diseară să nu calce-n șenile taurii mauri va fi un somptuos prăpăd și mă prepar să câștig milionul de la Loto deja am telefonat cât și cui le voi da bani să-și repare dinții dicția șoldurile perciunii acoperișul sexul delabrat și e bine încă suntem viețași încă îndurararea lui Nero planează peste noi ca niște pescăruși sătui asfaltul adineauri se mlădia sub conturul sandalelor mele pune domnule punct pune domnule virgulă pune iubita mea din visul de deunăzi palma peste muștiucul vânos vinețiu era o podgorie poate un han era și o hrubă acolo cu vin cu trepte săpate adânc în declin realizez că sunt scris acum de alții și ziua se zemuiește dizolvant peste umerii și fruntea mea Poeții au privilegiul de a putea să fie și nebuni și curteni și dictatori ei pot să-și regizeze clipa cea repede ce li s-a dat cu false smerenii cu false carduri de credit Poeții sunt singurii magicieni ai muzicii cuvântului dar pune domnule punct pune domnule virgulă fă ceva uite că nu uite că da bumbii bobocilor de roze pe balcon vor să-și desfacă șlițul e prea zi e prea cald ai trecut prin viața mea ca o ciută prin dumbravă inima-mi de-atunci bolnavă te mai caută te vrea propunea un poet undeva de prin Ardeal acum nu știu câte milenii câte secole câte secunde și te-ai dus dulce minune oo ce bine-i că te-ai dus nu sunt arătoși tigrii albi ci doar tigrii-tigri soarele s-a topit și a curs pe pământ o vino odată măreț viitor cât încă nu s-au terciut terasele de peste pleșuvia mea pune domnule măcar două puncte că te aplecaseși peste niște pagini semnate cu sânge menstrual bărbătesc așa e vine și momentul când nu tu vorbești când ești vorbit când suporți în vintre în genitale șișurile șișcarilor șmenari abia atunci te verifici te desfoi viguros parcurg în bras în crawul în fluture culoarul făgăduit culoarul furat de la zei degeaba se derobează banalii de mângâierea zeilor alta nu există cea părintească e una cumsecade cea zeiască e una fatală damnată...
"Mi-ai sucit ochii căprii/Cu scântei pe la chindii,/ Curvă plină de hachițe /Ca fusta unei hangițe!/ Te zgâiești la mine, zuză,/ Că mi-ai procopsit pe buză / Bubă dulce, de tânjeală,/ De ger și de fierbințeală / Și m-ai julit pe ureche / Cu săruturi nepereche /Mi-ai sucit ochii căprii/ Cu scântei, pe la chindii/Și cu jar, de mântuială /Îmi dai cep la socoteală" (= ei bine, confrați, acest vers ar fi putut să fie scrilejit și de Villon, și de Appolinnaire, și de Lorca, și de Vian, și de Paraschivescu...; foarte probabil, i-ar fi căzut bine la ficați și medicului Rabelais; ciupitor de literatură insurgentă, cum mă afirm de la un timp, îmi cioplesc impresiile cum odinioară crestau pe răboj hangiii un datornic, doi datornici...) "În gât să îți dau spoială,/ Cu tinctură de sămânță,/ Albitură de putință /Să mă-mbeți cu limba, criță,/ Suflet să-mi faci ferfeniță / Coapse prinse-n foarfece,/ Care să mă ferece,/ Palmele-mi ce-ți modelează / Sâni de pară, cu sfârlează/ Umeri rotunjiți la colțuri,/ De care trag ca de hățuri,/ Să te răscolesc, măiastră,/ Și să îmi rămâi buiastră,/ Că genunchii ți-i desparți/Geamătul să mi-l împarți/ Într-o zi de 13, marți,/ Mi-ai sucit ochii căprii,/ Cu scântei, pe la chindii,/ Curvă plină de hachițe,/ Ca fusta unei hangițe!"
Sebastian Drăgan nu produce revelații în absolut, dar în imediat. Poeții care se căznesc să fie altcineva, adică eventual filosofi, cad în păcatul grandorii lipsite de grandoare. E o hazna ( = vistierie, în limba noastră veche) comodă și, pentru miopi, culantă. Scriu aceste fraze când Bucureștii s-au decis să-mi macine rezistența. Mai bine acum, decât mâine – când va fi cutremur, va fi ploaie, va fi caniculă, va fi tornadă, va fi rupere de nori, va fi (Ras)Putin, iartă-mă Doamne, că nu știu ce mai spun!... Acest stihuitor îmi este drag pentru că își supralicitează stinghereala de a fi fost născut mascul. Or, numai bărbații se încumetă la acest rodeo. Sunt fericit că n-am ratat ciocnirea cu acest imberb impertient. Să mai adaug că "De șapte ori șapte păcate" este o plachetă copertată/ilustrată de același stihuitor într-o manieră art nouveau sau à la belle époque, potcovită serafic ștrengar cu clișee foto pe care, cândva, le-ar fi făcut cadou Romulus Vulpescu unui Villon, unui Baudelaire, unui... E o impertinență gestul editurii Cetatea de Scaun să comită o asemenea carte, din care mi-am îngăduit să citez doar o pagină. Poate, într-un viitor culpabil, poetul avocat se va dezrobi de pitoresc și va urca pe treptele marmoreene ale celor care... ( a se completa după voie ).
Mircea Constantinescu

(articol apărut în Revista "Climate literare",an 2, nr.10-11, iulie-august 2008, pag.5 - Cronica literara)