Era o dimineață de toamnă mult întârziată; nori decolorați filtrau o lumină plictisită deasupra unui oraș dezorientat că Sărbătorile de Iarnă seamănau prea mult cu Ziua Recoltei. În drumul obișnuit am încrucișat privirile cu un necunoscut - ritualul știut, două-trei secunde de pipăire vizuală reciprocă. Mergeam pe strada mea, jucam acasă. Întâmpinam trecătorii cu bunăvoința oricărei gazde și cu dorința greu de ascuns de a mă făli puțin cu locurile mele: „poftiți, treceți în voie pe strada care te duce direct la mirobolanta Primărie Sector 2, sunteți suficient de aproape de centrul orașului, aveți la îndemână oricând un mijloc de transport care să vă poarte repede prin talmeș-balmeșul din București; hai, zăboviți pe strada Avrig, nume vechi ce amintește de zilele bune ale acestui oraș schimonosit”. Am căutat privirea celuilalt cu politețe înveselită a unui maestru de ceremonii al dimineții. Omul – îmbrăcat îngrijit, cel mult cincizeci de ani - m-a executat din priviri; două trasoare căprui, pline cu o ură de moarte. Fața lui era o mască umflată și albicioasă, cu trăsături împrăștiate, gonite din rânduiala cunoscută, cu ochi căscați ce încercau să mă sfredelească și o gură întredeschisă ale cărei colțuri atârnau macabru deasupra bărbiei. M-a privit cât se poate de precis, parcă avea toate motivele să mă strângă de gât. N-aveam nimic de împărțit cu el, nu l-am văzut in viața mea. O clipă am crezut că e ceva în neregulă cu mine, că purtările mele sau felul în care sunt îmbrăcat declanșează starea critică în cei care mă întâlnesc. Ce-i drept chipurile pe care nu mai e de găsit o fărâmă de speranță, care duc în ele o neputință ajunsă la violență trec pe lângă mine cu sutele în fiecare zi. Nu le-am simțit împunsătura, cădeau cumva între oameni, într-un gol al străzii pe care nimeni nu are de gând să-l ia în serios. Acum era altceva, mă nimerise în plin. Am încercat să ghicesc în grimasa care ar fi părut exagerată chiar și în thriller-erele ce bântuie programele de televiziune. Nu era mimată, școlită la Hollywood, era una adevărată, trăită în România, colcăia de toți dracii din București. Poate era bolnav, dar dincolo de presupusa boală mai era sigur ceva care făcea să nu conteze identitatea celui din fața sa: eu, tu sau ei, totuna. Dincolo de o dezordine organică a trupului sau de vălul halucinant care se așează între om și propriul destin atunci când creierul devine o surpare continuă, purta cu el un element identificabil. După douăzecișiunu de ani de goană în patru labe după capitalism, irezistibilul ceva - greoi și lipicios – vine într-una din și peste noi, dă târcoale zi de zi, ne face să ne afundăm în el. E plin de ceva. Curge gros din ziare, televizoare, din Parlament și Guvern, din prieteni, neamuri și necunoscuți. Rar te poți sustrage. Þine loc de tot ce nu suntem în stare, dar mai ales poartă cu el ziua de azi, contemporaneitatea crudă, propria noastră ghilotină. Vorba cu „să moară capra vecinului” e fără rost, se poate abandona pe raftul unei arhive inutile, în locul rămas liber dintre paharul cu bragă și cravata de pionier. De o manieră morbidă și implacabilă, voința românului e ca vecinul să preia ștafeta și odată cu ea soarta caprei.
Redus la tăcere de sentimentul nedisimulat al exterminării pe care un necunoscut îl trimite din senin către alt necunoscut, mi-am căutat salvarea în rămășițele unui atribut altădată profund uman. Dar prietenia și-a schimbat obiceiurile. De ani buni, mă leg doar de locuri, animale sau lucruri. Nu se mai găsește niciun cunoscut care să poată înlocui cu succes țopăiala entuziastă a maidanezului din parcare, blândețea pisicilor de la intrarea în bloc, bunătățile preparate de același vas de Jena primit cu mulți ani în urmă sau amestecul de confort deplin și admirație pur estetică stârnit de perechea favorită de pantofi. Unii se îndrăgostesc de mașinile și motocicletele lor, alții de câte un fotoliu ori serviciu de tacâmuri. Sunt indivizi cărora li se aprind călcâiele după calculatoare. În ce mă privește, voi zdrăngăni întodeauna înlăuntru două plăcuțe din tablă, cu nume de străzi scrise cu vopsea albă pe fond bleumarin, încadrat cu chenar verde crud. Tony Bulandra și George Folescu, doi defuncți reîncarnați în planurile cadastrale municipale, îmi prilejuiesc zilnic mare bucurie. De la rondul de flori din Maior Coravu, traversând Vatra Luminoasă până în Iancului sunt cam treisute de metri de prietenie la cataramă. Oricâtă murdărie ar turna încercările supraviețuirii, oricât de negre și fără fund ar fi gândurile, străzile îmi găsesc leacul. Știu să adune lumina scânteind de raze a zilelor călduroase, lumina lichidă a ploilor îndelungate și reci, lumina discret portocalie a becurilor cu sodiu trecută în corpul fulgilor incredibil de mari din noaptea primei ninsori. Se desfășoară trotuare mici, aproape pustii, clădiri cvasiidentice, cu etaj, readuse la viață de noii proprietari. Metri cubi de cherestea, găleți de vopsea și lacuri, cutii de gresie, saci de tencuieli, plăci groase de polistiren, foi mari de policarbonat au transformat total căsuțele cu volume stricte, așezate practic unele în continuarea altora. Culorile vii și detaliile atent finisate împreună cu proporțiile lipsite de opulență ale unei gândiri de acum aproape optzeci de ani înfățișează ochilor imagini desprinse parcă din vitrina unei cofetării de lux. Delicioase alăturări garnisite tentant. Cutii poștale stau suspendate pe grilajele din fier forjat ale porților ce închid curți minuscule dar curți totuși, cu petice de iarbă, flori, copaci, figurine din ceramică, balansoare, furtunuri de stropit, câini răi sau prietenoși. Devine o chestiune de ritm, pașii se înlănțuie diferit, respirația se schimbă odată ieșit dintre fațadele imense de ciment murdărit ale vechilor blocuri și luciul poligonal al noilor construcții din oțel și sticlă apărute alandala printre ele. Arțarii și castanii plantați din zece în zece metri, cu trunchiuri groase de nu le cuprinzi cu brațele amândouă aștern toamna, săptămâni la rând, covoare groase de frunze. Sub ele dispare toată mascarada vieții noastre politice, toate jocurile financiare, toată prostirea asta mondială la care suntem supuși de cinici simandicoși duși de nas la rândul lor de găști obscure de lacomi bolnavi. Aici nu mai are niciun efect urâtul pe care îl producem în aiurita căutare modernă de frumos. Aici întâlnesc slăbiciuni vechi; acoperișuri și hornuri. Mă pot holba în voie minute în șir la tipul de tablă sau țiglă de pe casă, forma pantelor, fumul ridicat din coș, cărămiziul vechi sau nou, marșul furnicilor, coada tăiată a lui Bimbo. Aici se mătură trotuarul, curtea și odată cu ele obediența mea de robot sortit unor sacrificii deosebit de sortimentate. Mă simt iar individ, scăpat din generalitatea obișnuită. Sentimentul de vinovăție eternă cu care sunt bombardat zilnic dispare, nici că-mi mai pasă de bănci, hipermarketuri sau televizor iar de Schengen mi se rupe. Din spațiul cuprins intre silueta modernă a stadionului și depoul vechi de troleibuze, prin frunzișul des de vară ori peste sclipirea glazurii de gheață care îmbracă ramurile iarna, viața face incredibil cu ochiul.